Efemer

Uităm. Nu ne plănuim să facem asta, și totuși uităm. Câteodată ne uităm cheile sau umbrela, uităm să dăm un telefon, uităm ziua de naștere a unui prieten, uităm să cumpărăm lapte … și câte și mai câte lucruri simple, banale uităm să le facem. Uneori lucrurile pe care le uităm nu sunt nici pe departe banale ori simple! Uităm o regulă, uităm lucrurile pe care ar trebui să le știm și-n somn. Dar cel mai grav este că uităm că suntem muritori.

De cele mai multe ori ne trezim că ducem o viață ca și cum nu am muri niciodată, ca și cum noi vom stăpâni pământul veșnic. Uităm că noi suntem doar o secundă și apoi nu mai suntem, iar în urmă rămâne ce am lăsat. Suntem muritori și vulnerabili. Cu toate acestea putem să ne trăim viața frumos. Putem trăi o viață fără regrete – ideal!

Problema când uităm că suntem muritori e că tindem să ne trăim viața ca niște zei, sau poate ca niște personaje din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. E foarte important să conștientizăm că există câteva lucruri care nu sunt nici pe departe în puterea noastră. Momentul în care ne dăm seama că muritori fiind putem să realizăm ceva cu adevărat important, este momentul care va crea un punct de cotitură în viața noastră. Până atunci – vom duce doar o viața liniară!

Aș vrea să știu care este punctul vostru de cotitură, dar nu am nici cea mai vagă idee. În schimb … s-ar putea să întrezăresc momentul care îmi va schimba viața la 180 de grade! Muritori și vulnerabili - și totuși există speranță pentru cei fără speranță.

Oameni

E atât de ciudat cum o inimă bună și deschisă poate schimba. Probabil nu o să înțeleg niciodată efectul pe care unele persoane îl au asupra mea.

Sunt oameni în viața mea care, într-un mod ne-egoist, mă încurajază mereu să înaintez. Ce am făcut să merit asemenea persoane? Nimic. Ei doar există și faptul că pot oricând să apelez la ei îmi crează o stare nețărmurită de bine. Când greșesc, când fac lucrurile bine, când sunt deprimată, când sunt veselă. Ei nu sunt doar oamenii de vreme bună, iar când sunt nori și furtună să nu știu de unde să-i găsesc. În permanență îi simt aproape.

Sunt oameni de-o viață, sunt oameni de-un timp ... sunt oameni noi! Indiferent de momentul în care i-am cunoscut sau modul în care căile noastre s-au întretăiat - sunt oameni pe care mă pot baza!Ei sunt cei care prin felul lor de-a fi m-au schimbat. M-au schimbat în bine. Pentru ei îmi amintesc în fiecare zi că merită să zâmbesc, că nu toți sunt răi și mincinoși și manipulatori.

Vă mulțumesc!

Urme

Cât de avizi suntem în a lăsa ceva în urma noastră? Cât de tare ne dorim ca cei ce ne vor urma, ca generație, să găsească ceva cu numele nostru? Cât de tare ne dorim ca acel ceva să fie într-adevăr valoros?

Orice acțiune, orice gând, orice vom face ... indiferent de intenție va avea o urmă. Chiar neplănuit, dar într-un fel sau altul vom influența pe cei ce ne vor succede. Noi trebuie să ținem cont de aceste mici detalii, de tot ceea ce transmitem. În definitiv noi suntem cei care creem puntea dinspre trecut spre viitor. Noi suntem cei care alterăm sau purificăm valorile ce ne-au fost transmise de înaintașii noștri. Explicația că facem ce au făcut și ceilalți nu e suficient de bine argumentată.

Pentru mine azi, valorile pe care vreau să le transmit mai departe sunt prietenii! Azi ... asta conteaza! Câți pot sta lângă tine? Cu siguranță cei ce se vor ridica împreună cu mine sunt prietenii mei!

Prietenia ... aceasta este urma pe care vreau să o las!

Iarna

Ninge, ninge, ninge, ninge ... și asta îmi dă o neașteptată stare de bine! De fapt, starea mea de bine e legată de mai multe lucruri care au lucrat împreună. Important este că am ajuns în punctul acesta: mi-am încheiat retrospectiva pe anul 2010 ... și mai am doar concluziile finale, pe care totuși le voi trage doar la finele anului.

Sunt liniștită și fericită! N-aș vrea să ma ia gura pe dinainte, dar trăgând linia până aici, a fost un an bun. Cu muuulte coborâșuri, dar la fel de muuulte urcușuri. În final, sunt, pare-se, tot în vârf de deal!

Și ca să fie perfect ... NINGE!

Frământări

Deja e exagerat: a 4-a noapte în care nu pot să dorm! M-am săturat de numărat oi, de băut ceaiuri de tei sau lapte cu miere ... sau orice alt leac care ar trebui să-ţi dea un somn liniştit.

Deşi de data asta s-ar putea să fi găsit adevăratul motiv care mă ţine trează: am ceva de spus! Problema nu e asta - ci faptul că nu ştiu cum să spun ce am pe suflet. Tot ce scriu este parte din mine şi apare ca o mărturisire a ceea ce sunt eu. De multe ori m-am folosit de acest "mijloc" pentru a mă elibera de sub poverile pe care le purtam. Acum nu e vorba de o povară.

E într-adevăr ceva ce mă frământă!

A existat în Vechiul Testament un mare om care şi-a început cuvântarea lui prin "Oare ...?" şi a pierdut! E doar ceva ce-mi trece acum prin minte. Nu poţi să-L ignori pe Dumnezeu la nesfârşit, la un moment dat când te-ai săturat de căutări zadarnice te dai bătut şi cedezi locul la cârmă. Uneori, s-ar putea să fie prea târziu. Mi-am luat viaţa în propriile mâini şi mi-am spus că voi reuşi cu siguranţă să fac ceva cu ea. Şi mă aflu azi - după câţiva ani de la această afirmaţie - cu viaţa mea în mâini, dar ţăndări. Pentru că sunt o neîndemânatică: am scăpat-o, am trântit-o, am încredinţat-o unora sau altora cărora nu le-a păsat, iar acum am recuperat-o ... şi e de nerecunoscut!

Nu am cum să nu îmi încep "cuvântarea" cu "Oare...?", dar nu aş vrea nici să repet greşelile altora. Am înlemnit în picioare ducând pe braţe viaţa mea. Am obosit, e târziu, bezna e adâncă. Scrutez orizontul pentru acel cineva ce-mi poate veni în ajutor. Pe-alocuri parcă mai zăresc sau mai simt o mână întinsă ... dar cui aş putea să-i încredinţez ce a mai rămas din comoara mea? Cine ar vrea o viaţă spartă în bucăţi?

Ai zice: drama, drama, drama!

Dar spune-mi ce să fac cu bucăţile!

Insomnia 3

Hmmm... fără somn, deja de vreo câteva nopţi. Dureri de cap. Devine exagerat de enervant! Şi m-am săturat să întorc viaţa mea pe toate părţile. Chiar cred că unele situaţii ar trebui îngropate şi uitate. Totuşi, în nopţile mele de insomnie, inexplicabil apar, amplificate uneori, exact în momentele pe care nu aş vrea să mi le reamintesc.

Într-o viaţă monotonă şi mediocră insomniile nu au nicio importanţă. Pentru mine însă (omul care nu a ştiut că se poate şi să nu poţi dormi) insomniile au un gust amar de tristeţe tonică! Am încercat adeseori să îndrum eu însămi firul gândurilor. Mi-am ales subiecte calde care în mod normal au creat o stare de bucurie. Inevitabil mă trezesc în punctul mort, în aleea întunecoasă a gândurilor nedorite.

Cum este posibil ca pornind de la gândul prietenilor cu care ai petrecut o zi extraordinară - la gândul că viaţa ta nu are niciun sens? Prietenii sunt cei care (dacă sunt aleşi cu grijă) pot să îţi influenţeze viaţa şi chiar să îi dea un sens. Uneori noii prieteni sunt, după cum am mai spus, o gură de aer proaspăt. Şi totuşi, ce fiinţă malefică strecoară în noi gândurile putrede despre o viaţă nefericită fără viitor? Gândurile acelea cu siguranţă nu au fost zămislite, ci au fost înrădăcinate în mintea mea.

Vreau să am drept de VETO! Cel puţin în ceea ce priveşte viaţa mea. Vreau să pot gândi cum vreau şi ce vreau ... Şi mai presus de orice vreau să CRED că se poate o viaţă mai bună pentru mine. Insomniile m-au transformat într-o persoană obosită, fără chef de luptă...

Şi totuşi cel mai frustrant e aleea aceea întunecată fără ieşire! Probabil la un moment dat va trebui să-mi înfrunt propriile frici - asta ca să pot dormi liniştită!

Insomnia 2

One of those nights, again! I cannot sleep and (with the risk of repeating myself) it is very annoying. Today, actually yesterday, was 2nd of December, the next day after Romania's national day. And it went accordingly: went to the office and "freeze". It is not that I am a patriotic - I'm not! I wish I were, but I'm not... and 1st of December was just another day, except I spent it with friends! (New friends are some time like a breath of fresh air. They can really make you keep going. Still trying to figure this part out)

Insomnia makes me go crazy and incoherent! So, at work, as much as I tried to concentrate I just couldn't so I got home with a terrible headache. How can you treat (or not) a headache? Exactly, First part of the last Harry Potter movies! And so I went, with friends, trying so hard to completely understand. I was told that the last part should be definitely better than this one. I am no movie critic (I've seen worst, I've seen better).

But I arrived home finding myself face to face with insomnia. And I hate insomnia nights because I always try to rationalize with stuff going in my life - trust me this is not the best moment to take great decisions. And still: how did I arrive here? How come I've become an insomnia client? What is exactly the thing that keeps me from sleeping? It is said that only the guilty have no sleep. It might just as well be that! I might be guilty. But of what? From the top of my mind I could breathlessly name a few. Should this bring any clarity? Sin does make you sorrow. I just wanna enjoy a good night's sleep. I wanna be free ...

And you do make me feel free and happy. You make me want to get rid of all the skeletons in my closet and just walk as a free person. I like myself when I am happy - I am a better person since you...

But could this last? Could this be true? Or, it is not insomnia at all - it's just me dreaming for a life I could never have?!

Aşteptare

Trebuie să fie ceva mai mult. Aşteptarea nu poate fi doar atât: simplă aşteptare. Trebuie să existe un înţeles tainic pentru aşteptare. După cum spunea cineva, aşteptarea trebuie să aiba ceva de-a face cu atitudinea pe care o avem atunci când aşteptăm.

Eu cred că esenţa e asta: modul în care aşteptăm. Dacă aşteptarea noastră este însoţită de cârteli şi de nemulţumire s-ar putea ca rezultatul să nu fie cel scontat. În schimb, dacă în aşteptarea noastră suntem răbdători şi "înţelegători", aşteptarea noastră poate primi un iz de fericire!

Din nefericire, eu nu ştiu să aştept. Am încercat în atâtea feluri ... şi nu-mi iese. De fiecare dată când pornesc la o aşteptare mă înarmez cu voinţă şi răbdare - zic eu. Dar, se pare că niciodată nu a fost suficientă (nici voinţa, nici răbdarea). De multe ori am abandonat în aşteptare şi poate m-am mulţumit cu ceva ce puteam pregăti la cuptorul cu microunde. Mi se părea prea mult. În final, de cele mai multe ori am fost dezamăgită, de cele mai multe ori surogatul ales de mine nu a meritat.

Sunt unele domenii în care aşteptarea este absolut necesară. Mai mult decât atât, sunt unele domenii în care atitudinea în aşteptare face toţi banii!

Aşteptare! De ce oare trebuie să aşteptăm?!

Final

"Ce glas îi şopteşte, oare sufletului câteodată - atât de liniştit şi de limpede - că popasul lui pe pământ se apropie de sfârşit? Să fie oare, tainicul instinct al vitalităţii care se stinge sau înfiorarea neaşteptată a sufletului care simte că se apropie nemurirea?"

Coliba unchiului Tom mi-a plăcut şi pentru acest scurt citat plin de atâta mister. Cred că a fost pentru prima dată când mi-am pus această întrebare: oare chiar sufletul simte când se apropie veşnicia?

Când ajungem în acel punct final ... momentul când realizăm (sau nu!) că următorul pas va fi dincolo, ne vedem oare viaţa trecând prin faţa ochilor (aşa cum vor alţii să ne facă să credem)? Sau poate ne vedem deciziile greşite, deciziile corecte ... sau poate pur şi simplu nu vedem nimic! Touşi trebuie să existe un gând, ceva care să marcheze finalul nostru! Ce este acel gând? Cel mai probabil nu vom primi niciun raspuns... decât în momentul în care vom ajunge noi înşine în acel punct terminus!

Şi totuşi ... există vreun semn care să ne avertizeze că se apropie?

Justice

Justice is blind! Or, at least, that's what we were told. For ages, we were told that justice is made no matter the color of the skin, sex, age, religious beliefs, social status, political views, or any other criteria that might look discriminatory!

But is justice really blind? Or, the fact that justice is blind, isn't it a handicap? After all we do call blind people - person with disabilities or persons with special needs! So, the fact that justice is (let's say for the sake of the argument that it is) blind, is it a plus or a minus?

Unfortunately, in my opinion, justice just pretends that she's blind. Obviously, in some cases money and influence seem to cure her pretty well! But justice isn't meant only for rich.

It is unbelievable how for centuries the blind lady and the fight for equality went hand in hand. Fight for freedom, fight for women right, fight for black people's rights, fight for religious freedom, fight for freedom of speech... so much fighting... and the blind lady is "watching" all this!

I think she sees very well everything. I think she knows exactly the color of our skin...

Ingheţ

Iarna.
Singurătate.
Linişte desăvârşită.
Alb impecabil.
Aer îngheţat.
Frig.
Pustietate.
Puritate.
Inocenţă.

Fulg de nea.

Pentru mine... anotimpul ideal!

Insomnia

I cannot sleep! If you knew me, you'd understand that this is dead serious. I have never had problems in this area so my reaction to all of those who to told me that they cannot sleep was: "Geez, how on earth is this possible?" Well, now I know how on earth this is possible... and it is extremely annoying.

Thing is that I have plenty of time to rewind my life before falling asleep. I notice all the empty spots, all the wrong decisions, all the unfulfilled dreams, all the future plans. I need silence for that, I needed silence to realize that if I wanna go forward, it is compulsory to stop and analyze my life!

One of these nights ... one of these insomnia nights I did exactly that: analyzed my life, I wanted to see where was the wrong turn. I think I have found it...

I am working on fixing it. I might not make it without some friendly help. But, eventually, I will make it to the shore.

I cannot be broken forever ... someone will need to fix me. And, then, you all might be very surprised...Just wait !

Inocenţă

Furată credeam până nu demult, dar mi-am dat seama că în prea puţine cazuri inocenţa este furată. De cele mai multe ori ea este pierdută. Eu am pierdut-o, ar fi ipocrit din partea mea să arat cu degetul, ar fi ipocrit dau vina pe cineva că mi-ar fi furat-o. Îmi asum responsabilitatea şi recunosc că inocenţa - am pierdut-o singură.

Pentru mine inocenţa înseamnă copil. Un copil nevinovat care îţi vorbeşte din sinceritate. În inocenţa lui îţi va spune că rochia ta arată ciudat, sau poate că nu îi place faţa ta, sau că i se pare că te comoporţi ciudat, sau va răspunde fără ezitare la întrebările pe care i le pui. Un copil îţi va spune toate acestea, un adult - nu prea. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu cred în zicala care spune că omul beat şi copiii spun totdeauna adevărul. Din contră, copiii au o imaginaţie destul de bogată. Revin totuşi la inocenţă. Copiii sunt inocenţi pentru că în călătoria lor scurtă nici nu au apucat să se confrunte cu murdăriile lumii acesteia.

Putem păstra cu noi inocenţa, putem să ne ţinem de ea şi să ne încăpăţânăm să o purtăm cu noi. Aceştia sunt cei pe care îi arătăm cu degetul şi îi numim naivi. Ei vor să creadă că lumea e bună şi că oamenii sunt buni. (A fost o vreme când şi eu credeam asta!) Sunt oamenii care pun mâna la ochi şi refuză să privească partea neagră a lucrurilor.

Eu, însă, m-am uitat printre degete - la început! Imaginile erau întradevăr îngrozitoare, de-a dreptul dezgustătoare, DAR (momentul care a schimbat viaţa mea) m-am obişnuit cu aceste imagini. Privitul printre degete nu a mai fost necesar, acum ţineam doar o mână la ochi, până când, într-un târziu târziu m-am dat bătută şi am privit lumea în faţă.

Dezamăgire totală ... oricât de mult am încercat să pun mâna la ochi, imaginile erau întipărite în mintea mea. Copilul din mine... a respirat uşor, uşor ... şi s-a dat la fund! Îl văd când şi când - apare doar pentru a-mi aminti că mi-am pierdut INOCENŢA. Nu e ceva ce pot declara nul, deşi fără aceasta sunt mult mai goală şi fără sens. Existenţa mea continuă între imaginile groteşti ... şi, de ce să nu spun şi asta, câteodată frumoase.

Şi totuşi INOCENŢĂ?!

Trădare

Rece şi dureroasă. Ca lama unui cuţit înfipt în spate. Indiferent de cât de puternici suntem o trădare ne ia totdeauna prin surprindere ... şi ne găeseşte complet descoperiţi. De fapt nici nu s-ar numi trădare dacă am putea să anticipăm. Acesta este şi motivul pentru care, indiferent de persoana care ne trădează, efectele sunt devastatoare.

Trădarea! Un concept ce există încă de când existau primii oameni şi de fiecare dată poate lua înfăţişare diferită. La un moment sau altul am trădat şi noi. Uneori ne-am trădat propriile sentimente, propriile vise, propriile aşteptări. Suntem cu toţi nişte trădători! Şi totuşi atunci când suntem trădaţi simţim din plin lama rece şi gustul amar.

Undeva în jugla de azi, ne-am pierdut simţul loialităţii, ne-am pierdut dorinţa de a ne înconjura cu oameni calzi şi blânzi care să ne poată sprijini în orice situaţie. Ne-am pierdut noi înşine capacitatea de a fi calzi, blânzi şi plini de compasiune. Ne găsim tot mai des în postura trădătorului. Am fost învăţaţi că doar această atitudine ne poate salva şi putem avea succes în societatea aceasta - ne-am obişnuit cu vocea lumii acesteia şi prea greu mai desluşim vocea interioară care putea să ne ghideze.

Suntem nişte trădători! Ne trădăm familia, prietenii, pe noi înşine!

E nevoie de o schimbare! Pentru că trădarea doare... şi în definitiv nu ştiu pe cine doare mai tare!

Suficienţă!

Trăiesc sentimentul acut că niciodată nu va fi suficient ceea ce fac. Nu mă refer la nimic în special, sau nu vreau să aduc nicio situaţie ... ci pur şi simplu: nu este suficient ceea ce fac!
Îmi simt sufletul apăsat şi lacrimi mă podidesc: de ce? De ce nu poate fi suficient?

De ce trebuie să fie totdeauna altceva ce trebuia făcut sau altcineva ce a făcut mai bine decât mine acelaşi lucru? De ce nu pot fi apreciaţi oamenii pentru ceea ce sunt? De ce de atâtea ori trebuie să facem eforturi supraomenşti pentru a-i mulţumi pe ceilalţi? Când ajungi şi în dreptul tău eşti doar obosit.

Aşa mă simt: obosită! Sunt oameni pe care nu ii pot mulţumi niciodată! Şi asta nu are nimic de-a face cu mediocritatea sau cu plafonarea la un nivel! E vorba despre situaţiile în care faci orice să fie bine şi tot nu e! Făcând aşa riscăm să nu ne mai gândim la noi şi la ceea ce ne împlineşte. Şi atunci ce să alegi? Am fost învăţaţi să ne "jertfim" pentru ceilalţi. Dar oare jertfa noastră mai e apreciată? Oare nu e prea mult?

Sunt doar un om... un simplu om. Şi nu pot mai mult decât am făcut deja! Sunt doar un om ... şi câteodată se aşteaptă prea mult de la mine.

Vreau să fiu liberă şi să pot să privesc înlăuntru meu şi să fiu mulţumită. Să ştiu că sufletul meu e uşor, că am făcut ceea ce trebuie, cum trebuie, când trebuie... şi eu sunt mulţumită!

Dar acum, sunt doar un om... şi azi sunt un om trist!

"..."

I almost never know how to relate to other people. It is not that I am an unsociable person. I am not! But, nowadays, it seems that everybody has a hidden purpose and you can never know for sure whether the smile is real or fake.
I guess I am not the only one wondering if the "friend" is a true friend or ... he's just pretending and you are waiting for the right time to see what he really wants from you. People are like this and it gets very difficult to relate. For me it is very difficult to relate! I do have my friends, and I am sure that they are my friends - but for the rest of the people I know, I am still waiting to see what they want from me. Some have great expectation, some not so great. But they all expect something. I am not sure I will raise to their expectations, they might get disappointed - I am sure it's a risk they are willing to take! Their other option would be to "solve the problem" on their own.
I keep telling my friends that I have reached a limit and I cannot make any more friends. I have enough! If I meet people it's just because I had to! I do not know if this is a very healthy reaction or attitude, but I am tired to try to please the others - nobody is trying to please me. Sometime I think it is better on my own - but it isn't. We need the others, our friends.But all this process of getting in that place where you can say "we are friends now" it is too damn difficult, complicated, that I am not sure I am willing to try again. For now I am perfectly fine with my "already" friends. They proved to be very good friends, both in good and in bad!
For all of you who have just met me... I am sorry if I am not as available as you'd like me to, but
I AM BROKEN!

Standing

Strange desire: to speak up for yourself, to stand up for what you believe in! Everybody wants this. This is the human nature. We all want to be accepted, and appreciated, and we all want to be great. But one can never be great if he or she doesn't just stand up for him/herself!

All those people we learn about in our history book, all those people that have done something for this world, so we can have what we have today ... all those people believed that they can make it,they trusted themselves. I don't want to say they had no doubts, maybe they did, but in the end the most important thing was that they never stopped. No matter what! No matter who! They kept going, and kept trying, and they knew that you cannot truly fail, except when you haven't tried at all!

It is not simple to just speak your mind. There's always judgment, and fear, and maybe you will have to walk alone for a while. But that would only be for a while, until others have the courage to cross the line on your side. We are in a war, we need to be fighters!

Do we want to be great? Do we truly, truly want to make ourselves heard?
First, we will have to stand up and
second we will have to speak up!
If we want to be great...

Loss

We learn all kind of different things in school, at home, from the people around us... in life, in general. There is only one thing we do not find out how to deal with it, and that thing is LOSS.

We do not know how to handle that, and most of the time we try not to think about LOSS. "We will cross that bridge, when we get there!" But, we do not do a very good job when we get there ... because losing isn't something we really get comfortable with! Some might say that losing is a natural thing. We come into this world with nothing, and there isn't anything we could take with us when heading out of the world... But, we just cannot accept loss.

We are humans, this is the human nature ... and I know one thing is true: we only appreciate something after we have lost it! (Maybe not "only", but most of the times).

My personal opinion ... I should try to learn something from every loss in my life and not let myself soaked into the darkness of the loss. I bet it is not a very easy thing to do, I can only imagine how difficult must be to rebuild a life, but there is no good in pitying yourself. We should take what we can from the loss and just move on!

and most important... let's not wait for a loss to show how we truly think and feel! 'Cas eventually, loss is inevitable!

Micile bucurii

Un petec de cer albastru
O floare de soare
Zambetul persoanei iubite
Glasul mamei
O pagina dintr-o carte captivanta
Imbratisarea tatalui
Apusul si rasaritul soarelui
Adierea vantului
Privelistea din varful muntelui
O cana de ciocolata calda - la sfat cu prietenii
Focul din soba in toiul iernii
Nisipul marii sub talpa
Te iubesc
O baie fierbinte dupa o zi plina
Prima ninsoare
Bradul de Craciun
Scortisoara
Muzica preferata
Patinajul
Fotografiile din copilarie
Sprijinul unui frate
Linistea din parc
Biblia
...
Adevarul e ca avem nevoie de atat de putin pentru a fi cu adevarat fericiti!

Regret

Ni se spune mereu că nu putem aprecia un lucru până nu l-am pierdut. Trebuie să recunosc că am avut mari probleme cu înțelegerea acestei zicale. Nu prea mi-am bătut eu capul cu alte zicale sau vorbe din bătrâni, dar aceasta mi-a ridicat serioase semne de întrebare.

Ideea principală pe care nu o înțelegeam nu era în niciun caz ideea care se vehiculeaza și care reiese direct din context, ci de ce ar trebui cineva să aștepte să piardă un lucru pentru a-l aprecia?!!

Adevărul este că așa suntem toți: luăm totul de-a gata, nu știm să apreciem lucrurile mărunte, totul ni se cuvine! De fapt, nu merităm nimic ... în prima fază, tot ce primim este doar pentru că Cineva este nemărginit în bunătate!Nu mai știm să fim recunoscători - pentru viață, pentru familie, pentru prieteni, pentru nimic nu mai suntem recunoscători.

Aș vrea să ne trezim și să realizăm că toate acestea s-ar putea să treacă, să ne trezim singuri, fără niciun sprijin, simțind cum viața se scurge ... și vom privi în urmă cu regret pentru vremurile în care aveam totul și nu am știut aprecia!

Regret ... câți dintre noi, privind în urmă la viața ce-am trăit-o până acum, putem spune că nu avem regrete?!

Kaleidoscope

According to the dictionary, this is a term coming from Greek, and the exact translation would be "observer of beautiful forms".

As a child I had a kaleidoscope, but I guess I couldn't appreciate its value until today, when I am looking for one as crazy and I can't find it anywhere... maybe, there are no more beautiful forms to observe, or who knows!

The thing is, we must all be kaleidoscopes! When looking through us, people should be able to see all the beautiful forms. Yeah, I know it is a difficult reality - the reality we're living in, but we must do our best to let the others observe the beautiful forms...

In order to do that, we must be transparent and allow the light to enter. It's all depending on the material we're made of! There would be a lot of things to say, but not all those things are really important. What matters is that beautiful forms do exist and it is up to us to discover them!

I wish I were a kaleidoscope!

Noise

Or "Too much noise about nothing!" the words of Britain's great representative...

We seem to be surrounded by noise. There's no place to go away from the noise. Even when we are alone and deep into the night the noise inside our heads seem to be louder than ever. Let me tell you something about this noise: the louder it gets, the more we dream about the quietness we once had ... (I dare to say that there were times when there was quiet!)

The human nature is a warrior nature. For centuries we were fighting: for liberty, for equality, for rights, for independence, for power and others, but the fight - the war we're having nowadays is the war for QUIET!!!

We crave for silence, for peacefulness, for quietness. We crave for that moment of "relanti", just to feel that everything else has stop running and you, right in the middle, you get the deep consciousness that you do exist, you LIVE!

But that's just a moment, and then you find yourself running along for things you don't really care about to please people you don't really care about.

Knowing all this, can't you just agree with the "Too much noise about nothing" statement?

You can't do anything but ... keep craving for that SILENCE moment!

Oameni

Sunt ceea ce americanii numesc ”a people person”! Mă atașez de oameni. Acesta este crudul - zic eu - adevăr. Oricât aș încerca să fiu de pasivă, oricât încerc să arat că nu îmi pasă, de fapt încerc să arat o față care nu e adevărata mea față. Și după cum v-am explicat și cu altă ocazie, adevărul - vrând, nevrând - iese la iveală, mai devreme sau mai târziu (pentru adevăr niciodată nu va fi prea devreme, nici prea târziu).

Nu mă pot lăuda cu o vastă experiență în ale ”umanilor”. Am doar câțiva ani în care am putut să cunosc, să analizez câteva asemenea exemplare. Indiferent de modul în care s-a finalizat situația, se pare că tot nu reușesc să îi selectez prea bine. Deși mi-am promis că este pentru ultima dată când mai cred pe cineva pe cuvânt, în momentul imediat următor sunt gata să uit promisiunea făcută mie însămi și să mai acord o șansă.

Incontestabil, există oameni care nu merită nicio a doua șansă. Trăim într-o societate în care sistemul de valori promovat este un sistem defect. Un sistem ce promivează minciuna, înșelătoria, mândria, furtul, bârfa, BANUL ... refuz să mă aliniez acestui sistem, în care oamenii au uitat să fie oameni. Dacă acord o șansă este doar pentru că eu cred în reabilitare, doar pentru că eu cred că există și altfel de oameni, oameni care să cinstească un sistem de valori adevărat, oameni care nu au încetat să creadă într-un plan divin.

În definitiv, acesta este lucrul care face diferența: oamenii care cred în planul divin al Lui Dumnezeu și cei care cred că pot face orice, oricui în viața aceasta pentru că odată ce au închis ochii pentru totdeauna nu mai există nimic pentru ei. Îmi amintesc cuvintele unui mare om, care spunea cam așa - dacă crezi că există Dumnezeu și mai apoi se dovedește că nu există, nu am pierdut nimic - am dus o viață morală, dar dacă nu crezi și se dovedește că există - atunci ai pierdut totul!

Vreau să cred că oameni buni există, că nu toți sunt răi și mincionși și rău intenționați. Vreau să cred că încă mai există o șansă pentru a schimba lumea. Vreau să cred că și generațiile care urmează vor înțelege cuvintele generozitate, bunătate, bucurie, adevăr - și nu doar pentru că le-au citit în DEX online. Vreau să cred ...

Și acum, întrebarea mea: VREI ȘI TU?!!

Adevărul

Adevărul ... substantiv neutru, în cazul de față articulat cu articolul hotărât. Dar poate fi și altfel? Articolul hotărât ne arată că un obiect este determinat, știm exact despre care casă, om, carte, adevăr este vorba. Nu există niciun dubiu! Mă întreb, adevărul poate fi și altfel decât determinat?

Adevărul, din orice perspectivă ne uităm noi, nu poate fi decât o realitate obiectivă. Nu permite nicio interpretare, pentru că adevărul va rămâne mereu adevărul. Chiar dacă nu ne place, chiar dacă nu suntem de-acord, chiar dacă așteptările noastre au fost altele - ADEVĂRUL își va arăta fața imposibil de tăgăduit. Tot ce poate fi interpretabil, sau tot ce poate fi pus sub îndoială ... nu e adevăr.

Încercăm să îl mascăm, să îl ascundem după o cortină, sub pat, în spatele unui dulap... sau unei povești bine ticluite. Dar știm cu siguranță că la un moment dat cortina va fi trasă, patul sau dulapul vor fi date la o parte, iar adevărul va rămâne GOL-GOLUȚ. Iluzii de-o clipă sunt toate aceste artificii care ar trebui să ascundă într-un fel sau altul adevărul. Societatea de azi și-a făcut un obicei din a ”îndepărta” adevărul, de a favoriza minciuna... Privind la această imagine nu pot decât să-mi imaginez adevărul ca pe un justițiar care așteaptă momentul propice să apară. Nu există niciun dubiu că el va apărea. Singura chestiune este CÂND!

Nu ne gândim prea mult nici la acest CÂND. Ne punem mâna la ochi, și asemeni struțului care-și ascunde capul în nisip, sperăm să nu fim văzuți sau poate trecuți cu vederea. Dar ADEVĂRUL este necruțător...mai devreme sau mai târziu se va opri și în dreptul tău. Indiferent dacă ai mâinile la ochi sau ești cu ochii larg deschiși.

Vei avea atunci șansa de a privi în ochii săi ... ochi de culoarea abisului. Te întreb acum: ce vei vedea? Aprobare sau ... judecată?!

Curaj

Curajul

Care ar fi definiția curajului – în zilele noastre? Mă îndoiesc că prea multă lume poate să dea o definiție cât de cât corectă. Pentru că ne-am învățat, sau mai bine zis societatea ne-a învățat, că orice am face putem da vina pe alții, ne putem ascunde în spatele altora – indiferent de situație putem găsi totdeauna pe cineva care să fie țap ispășitor, iar noi putem să ne continuăm viața noastră minusculă și banală fără să ne îngrijorăm că vreodată va trebui să ne asumăm răspunderea – curajos – pentru deciziile noastre. Cu siguranță ziua accea e mai aproape decât crezi – pentru că dincolo de faptul că poți găsi mereu pe cineva țap ispășitor, eu cred zicala ”Ulciorul nu merge de multe ori la apă!”

Să fii curajos e mai mult decât să fii responsabil… să fii curajos înseamnă să ai o coloană vertebrală dreaptă! Nu cauciucata (cum spunea cineva cândva) ca să te înclini în față oricui și oricărei situații! O coloană vertebrală dreaptă – indiferent de cine ce spune tu să poți să stai să îți aperi principiile (în definitiv caracterul). Ar putea fi sinucidere curată! Mai ales la stilul în care se trage în ziua de azi … în oricine îndrăznește să nu se alinieze ”normalității” (asta e un alt subiect, pentru altă dată).

Ce vreau să spun de fapt e că a fi curajos nu înseamnă, cum era mai demult, să fii în stare să provoci la duel pe cineva pentru că te-a jignit, pe tine sau pe cineva apropiat. Se pare că din ce în ce mai mult, a fi curajos înseamnă să poți, indiferent de situație, să îți aperi principiile (sănătoase)! Pentru cei care nu știți ce înseamnă principiu… mai mult decât bucuros vă va ajuta dex online!

Aș vrea să închei … pentru că oricum ar fi foarte multe de spus pe acest subiect, dar nu înainte de a vă spune o maximă despre curaj, care pe mine personal mă motivează: curaj înseamnă să-ți fie frică de moarte și totuși să încaleci pe cal!

Breaking point

Englezii au ceea ce numim "breaking point". În limba română parcă nu găsesc expresia potrivită să exprime ceea ce vreau să aștern negru pe alb în continuare.

Noi toți am fost creați cu o anumită rezistență la stres, la oboseală, la nervi, în definitiv la tot. Pentru toate avem o limită și de cele mai multe ori cei din jurul nostru nu știu, nu au cum, care este limita noastră.

Neștiind care sunt limitele vor încerca de fiecare dată să meargă mai departe, vor încerca să forțeze, să împingă ”ceea ce cred ei că este limita” dincolo. Ce înseamnă acest dincolo? Nu am nici cea mai vagă idee! Ce știu cu certitudine, nimeni nu va fi mulțumit cu ceea ce-i oferi, chiar dacă ceea ce-i oferi deja te-a-mpins la limită. De fiecare dată vor încerca să negocieze ... puțin peste limită.

Nu este neaparat ceva negativ - negocierea! Dar nu acesta este subiectul meu de azi. Ci, nu doar că ceilalți habar nu au unde sau care ne sunt limite, de foarte multe ori nici măcar noi nu știm unde ne situăm.

În procesul de autocunoaștere și autoeducare asta încercăm să facem, să ne împingem limitele, să vedem cum sau cât se poate! ”Dezastrul” apare când ne aflăm într-o situație menită anume să ne testeze aceste limite, iar ideea noastră din start a fost că punctul X e ”breaking point”. Cu cât ne apropiem mai mult de acest punct x ne îngrozim, ne speriem, încercăm să amânăm ... și în final îl înfruntăm cu fruntea sus (de cele mai multe ori la gândul că dincolo de punctul X totul e GATA - putem să ne relaxăm), ca să vedem că am trecut de punctul X și noi încă suntem pe ochiul mic al aragazului.

Ce demonstrează asta? Că de cele mai multe ori ceea ce credem noi că este ”breaking point” ... nu e! Putem merge mult încă după ce am spus pentru prima dată ”nu mai pot”. De unde găsim/primim energie? E un răspuns pe care vă las să vi-l dați singuri! E important cum continuăm după acest ”breaking point”? Contează că te lupți să înaintezi, chiar dacă ai căzut? Faptul că dincolo de acel punct X ai mai găsit putere să te propulsezi înspre înainte ar trebui să fie suficient de motivant.

Ce faci însă dacă atingi totuși acest ”breaking point”?

Disappearance

There was a time when you realized that the most important thing to do is to find who you really are. And you started looking, and you went a long road until you begun to figure it out. In the beginning, the entire concept was somehow strange and weird. How come we do not know who we are in the first place? We were supposed to be the only ones who knew that ... but things seemed to be a little bit different than we thought.

So, we went on and on and on... beyond any limits, just to find out who we truly are, what can we do, for how long, what are the principles that guide us, what are the priorities... and finally... at some point on that road, you managed to understand that finding yourself isn't easy, but it is not impossible. And finding yourself isn't the ultimate thing. After finding yourself ... well, my friend, that's just the beginning of your journey. The sooner you understand who you are, the better; because that's the exact moment when you start working on what you want to be!

And this should be a happy story ... isn't it? Odd thing, it isn't! just when you figure it all out: who you are, what are you supposed to do next, you wake up one morning and watch yourself in the mirror and the person smiling (or not!) back at you, isn't you! Oh, the questions! But, how? Where? When? Who? Why?

You stare long to the reflected image and all you can do is watch how parts of you are missing. YOU ARE FADING AWAY!

DISAPPEARING...

Marea căutare

Ne-am avântat în această mare aventură - viața, și avem mari așteptări, mari speranțe, mari eșecuri, mari realizări... dar în orice clipă suntem într-o mare căutare!

Ce căutăm oare cu atâta patos, cu atâta fervoare încât nu suntem în stare să ne bucurăm de clipa prezentă?! Nu am fost niciodată adepta devizei ”trăiește clipa” pentru că pur și simplu trebuie nu doar să trăim clipa, ci și să privim spre viitor, ținând cont de experiențele trecute ... Cel puțin așa ar fi logic, pentru a nu repeta greșelile trecutului și în viitor!

Noi, însă, NU! Noi suntem într-o misiune cu obiect nedeterminat. Dacă te întrebi care este finalitatea acțiunilor tale, ce vei răspunde? Vrei o carieră, vrei o familie, vrei să ai bani? Sau toate aceastea sunt doar trepte pentru a ajunge ”UNDEVA” (nici tu nu știi unde!)

Am început să-mi pun această întrebare (ce căutăm noi oare?!) în momentul în care am observat că toți oamenii sunt atrași de o mână nevăzută spre un NICĂIERI. Deși ei au o ” ” țintă bine stabilită (simțiți-vă liberi să puneți ghilimelele unde doriți), sunt tot mai debusolați, mai dezorientați.

Nu sunt un justițiar, dar nu ați observat că oamenii nu au nevoie de motive mari pentru a călca pe oricine în picioare pentru a obține ceea ce doresc? Îmi veți spune că ”E de vină criza asta!”. Caracterul omului se dă pe față exact în momentele de criză. Ce folos să pretinzi că ești un sfânt, sau un om drept, sau cinstit, sau corect ... dacă în momentele de criză COMPROMISUL este de departe varianta pe care o alegi?

Știu lumea în care trăim. O lume fără scrupule condusă de CÂȘTIGURILE MATERIALE. O lume în care trebuie să-ți păzești spatele ca nu cumva să te vândă cineva. O lume în care cel mai normal lucru la care te poți aștepta este să fii mințit.

Daca asta e NORMALITATEA, prefer să fiu NONCONFORMISTĂ!

V I D

Momentul acela în care ai impresia că totul merge de-a-ndoaselea, cu încetinitorul, iar tu eşti golit de tot ce reprezinţi: idei, gânduri, opinii, sentimente, emoţii... tot. Vid! Ai rămas doar formă. Un tipar (care poate nici nu-ţi plăcea foarte tare - mereu exista ceva de ajutat, fie parul, fie inaltimea, fie orice altceva)!

Un tipar ce încearcă să primească / reprimească consistenţă. Şi cauţi, te strădui, încerci, alergi ... nimic nu funcţionează. Tot ce ai fost a dispărut ca prin minune şi tot ce ştii este că TREBUIE SĂ UMPLI VIDUL!

În căutarea ta încerci orice, dar tu nu ştii că vidul acesta nu poate fi umplut cu ORICE sau de ORICINE. Probabil reuşim din când în când să găsim ceva ce ne dă un anumit sentiment de împlinire - sentiment ce nu durează. Te simţi fericit, dar în acelaşi timp nu poţi să ignori sentimentul în formă de vid dinlăuntrul tău. Încerci să-ţi explici logic, dar nu reuşeşti. De cele mai multe ori nu căutăm unde trebuie, cum trebuie, când trebuie... de cele mai multe ori suntem foarte aproape de adevăr, de cele mai multe ori ne simţim obosiţi şi înşelaţi în aşteptările noastre.

În cele mai multe cazuri însă renunţăm chiar înainte de a descoperi ... Ce să descoperim? Poate că piatra filosofală!

Limite

Poate unul dintre subiectele mele preferate! De ce? Nu cred că am un răspuns simplu la această întrebare, doar că LIMITELE pot vorbi multe şi în multe feluri.

Ce sunt de fapt limitele? Şi bineînţeles că nu fac referire la limitele fizice, frontiere sau altele de genu acesta, ci pur şi simplu la limite, ca şi concepte abstracte. Care este "locul" în care, odată ajunşi, ştim că am ajuns prea departe? Sau care este "momentul" în care ne dăm seama că am întrecut orice limită?

Ce poate avea limită? Sau ce nu poate avea limită? Sentimente, emoţii, deschideri, convorbiri ... secrete?!

Cum ştim că următorul pas pe care îl facem este dincolo de orice limită? Facem pasul? Dacă da, cu ce riscuri? Merită? Depinde de situaţie... Eu vreau să ştiu care e limita la a asculta de îndemnul inimii sau al minţii? În ce moment decidem că nu mai mergem pe linie raţională, ci ne lăsăm purtaţi de "pasiunea" dictată de inimă? Nu aveţi cum să nu ştiţi despre ce vorbesc pentru că ACEASTA este greşeala sau "greşeala" pe care suntem sortiţi să o facem fiecare. Dacă îmi spuneţi că nu vă lăsaţi conduşi de inimă, următoarea mea întrebare va fi: "Care a fost momentul în care v-aţi decis să nu mai ascultaţi? În ce situaţie aţi ascultat şi sfatul a fost extraordinar de prost, încât aţi luat decizia irevocabilă să fiţi raţional - infinit?"

De fapt, ce "vede" inima şi scapă privirii minţii? Care este detaliul? Culoarea?

Am nevoie de un răspuns, altfel sunt sortită să tot încalc limita ... sau poate să devin definitiv raţională!

Arkadia 3

Întuneric, mizerie, depravare...gunoaie. Locuitorii ţării frumoase nici nu-şi mai amintesc ce s-a întâmplat exact, cum au ajuns în situaţia aceasta: ROBI AI VICIILOR!

Ultima lor amintire este ziua în care au permis unui străin să pătrundă în ţară.
Străinul? Aparent inofensiv. Aparent neimportant. Dar sub pelerina de călător străluceau nişte ochi în care se citea viclenia, pe faţa lui - un zâmbet malefic, biruitor prevestitor de multe rele - profet al unei lumi schimbate.

Ce s-a întâmplat?

Era spre seară. Străjerii obosiţi aşteptau schimbul gărzii. Ei - oamenii cei mai obişnuiţi cu asalturile din exterior, credeau că nimic nu îi mai poate surprinde. Acesta a fost momentul când, la hotarul dinspre miazănoapte, ajunse enigmaticul călător.

Era prăfuit şi părea a veni de departe...părea a aduce veşti. Veşti doar pentru urechea împăratului. Dar i s-a făcut milă de ei, sărmanii, şi le-a împărtăşit secretul... Veşti despre un alt loc mai bun, mai frumos...care nici măcar nu avea nevoie să fie apărat. Un loc în care chiar şi ei - STRĂJERII - se puteau bucura de linişte deplină.

- Dar, shhhhhhh ... tăcere! Deschideţi doar poarta, căci împăratul trebuie să ştie.

INVIDIA a fost prima, dar în momentul în care străjerii au deschis poarta ... MINCIUNA, CORUPŢIA, URA, LENEA, MÂNDRIA, CRIMA ... au urmat şi alţii - pentru prima dată străjerii au fost înfrânţi. Fulgerător, fără drept la apel.

Azi, doar ne amintim de ARKADIA. Doar ştim că a existat cândva o ţară perfectă!

THE END???

Arkadia 2

Dar vai! ce nu ştiaţi era că această ţară era păzită bine, de nişte străjeri neobosiţi şi incoruptibili - în plus ţara era înconjurată de un zid înalt şi gros ... Şi totuşi într-o zi o umbra a apărut.

Era Invidia ...

Cum a apărut? De unde?

Pe cât de liniştită şi prosperă era ţara aceasta, pe atât de murdară şi coruptă era lumea din exterior. De multă vreme au încercat să dărâme zidurile, să corupă străjerii, să se infiltreze ... să pătrundă cumva în ţara cea frumoasă - dar nimic nu a funcţionat:

Au trimis Mândria - dar locuitorii, cuprinşi de un sentiment de demnitate, nu s-au lăsat înduplecaţi. A urmat Minciuna - dar nici ea nu a reuşit să pervertească natura sinceră a oamenilor de-acolo. Sinceritatea era prea mult înrădăcinată pentru a putea fi înlocuită. Ce să mai vorbim toate celelalte care au încercat să distrugă lumea perfectă: Crima, Tâlhăria, Corupţia, Răutatea, Lenea ... şi toate celelalte! Oamenii ştiau că tot ce aveau de făcut pentru a-şi păstra conştiinţa curată era să rămâne fideli setului lor de valori.

Atunci cum, prin ce mijloc a reuşit Invidia să pătrundă? (va fi continuat)

Arkadia

Azi vreau să vă spun o poveste ...

A fost odată, ca nicioadată o împărăţie îndepărtată în care domnea pacea şi liniştea. Era un loc perfect - oameni sinceri şi deschişi, prietenoşi, dornici să se ajute unul pe celălalt.

Ţara aceasta era o ţară bogată şi frumoasă, cu munţi înalţi purtând în adânc comori adevărate - de care nimeni nu ştia (şi la drept vorbind pe nimeni nu îi interesa pentru că toţi aveau de toate), râuri cristaline, câmpii mănoase ... şi câte şi mai câte - de îţi era mai mare dragul să o priveşti.

Oamenii acestei împărăţii se ghidau după un set de "reguli" pe care le-au numit valori!Ei ştiau că mai important decât orice este liniştea şi pacea sufletească, iar oamenii sunt valori cu adevărat importante. Lucrurile materiale erau undeva în plan secund. Aceşti locuitori erau fără viclenie - sinceritatea şi respectul reciproc era un stil de viaţă pentru ei.

Părea că perfecţiune era sălăşluită aici ... nimic nu era nelalocul lui şi totul era într-o perfectă rânduială. Nu exista nici frică, nici groază, nici ruşine - pentru că totul era dezvăluit! Nimic nu era în ascuns, în întuneric.

Dar vai! ce nu ştiaţi era că această ţară era păzită bine, de nişte străjeri neobosiţi şi incoruptibili - în plus ţara era înconjurată de un zid înalt şi gros ... Şi totuşi într-o zi o umbra a apărut.

Era invidia ... (va fi continuat)

Faith

Faith... I would say compulsory for our living, but seldom we find ourselves empty with no horizon and no expectations for tomorrow. We forget the yesterday, the day before yesterday ... the only thing we know is that we are done, we have no back-up plan, no resources to walk further and - the bottom line - the only direction we seem to be going is DOWN. There is no other way, there is no one who can help us - or at least that is what we think.

Faith - I guess faith means looking up where true help dwells. Faith is what keeps us going on. What makes us know that even if we seem to be alone, we aren't. BUT, and there is always a but, we have to choose sides. Faith is not something that we can keep in our closet or on a shelf. Faith is something you get after choosing sides - and it's not like it doesn't count which side - after choosing the right side. This is a one way road. There is no turning back. But having faith means that we are never to think that we are alone or that we have no power to fight any longer. And this makes it worth the "trouble"!

Faith is. We stand by faith and faith alone.

I thought that I had no other choice but to melt and disappear, cloudy and darkness, and then I remembered it doesn't have to be this way.

I could have faith.

I can have faith.

I should have faith, because faith and faith alone helps me stand looking straight into the night.

FAITH - willing to wait for the dawn. So I choose the right side!

Mare Ţi-e grădina Doamne!

Ridicaţi mâna câţi dintre voi aţi auzit expresia? De fapt staţi aşa ... la ce se referă exact? La situaţii? La oameni?

Eu o sa vă spun doar atât că nu există zi în care să nu mă minunez de câte o persoană. O să-mi spuneţi că sunt rea sau că nu ar trebui să fac diferenţe, prin Constituţie (şi asta e LEGEA SUPREMĂ într-un stat) toţi suntem egali indiferent de sex, rasă, naţionalitate etc. Cine sunt eu să spun că nu suntem egali? Şi nici măcar nu acesta este subiectul articolului meu.

Subiectul articolului meu e o anumită categorie de persoane: "şmecherul" de oraş (sau de ce nu şi de sat - ar fi nedrept din partea mea să fac vreo diferenţiere de genul acesta). Inevitabil ne aşteptăm ca atunci când facem bine cuiva, când dăm o mână de ajutor, acel cineva să fie ... cel puţin indiferent dacă nu recunoscător! De cele mai multe ori ne aflăm în situaţia - stupidă, daţi-mi voie să adaug - când ne trezim cu o uşă trântită în nas sau poate vorbind singuri. De ce? A, pentru că am dat de un şmecher. Vi se pare cunoscută situaţia? Sau încă aveţi impresia că trăiţi într-o lume în care corectitudinea, sinceritatea şi dreptatea sunt calităţi apreciate ca standarde generale?

Totdeauna am fost de părere că merită să fii tu însuţi - corect, sincer şi drept - chiar dacă ai de pierdut. Dar câteodată stai să te întrebi cu ce preţ? Cu ce preţ faci toate acestea? E dificil să fii de partea dreptăţii şi adevărului când ştii că acestea nu sunt apreciate - cu atât mai mult când vezi că cel rău ("şmecher" am vrut sa zic) prosperă, îi merge bine.

Şmecherul - omul care crede că dacă a reuşit să găsească o scurtătură atunci e genial, sau care a scăpat nesancţionat la primul fault doar pentru că a fost îngăduitor arbitrul (să nu vă înşelaţi - în mintea lor lucrurile nu stau deloc aşa, ci ei au fost super-inteligenţi şi au reuşit să trişeze)... ooooo şi câte situaţii aş mai putea descrie, dar ce folos?

Ei vor rămâne mereu o categorie aparte - însă tu poţi alege în ce tabără te situezi. Ce ai ales?

O gura de aer proaspat

Simţi cum încet te duci la fund. Te zbaţi, lupţi cu apa care te apasă din ce în ce mai tare. Încerci cu disperare să ajungi la suprafaţă, să iei o gură de aer. Dar tot ce se întâmplă e ... să mergi în jos spre adânc. Fiecare încercare de a respira este un eşec ... apa îţi umple plămânii şi tot ce mai poţi face e să te gândeşti că te-ai săturat să lupţi cu ceva mult mai puternic decât tine. Încetezi să mai dai din mâini, din picioare ... te dai bătut. Nimeni nu te-a văzut când ai căzut, nimeni nu ţi-a sărit în ajutor. La început simţi că ai amorţit. Nu mai simţi nici panică, nici frică ci doar mediul greoi ce te împinge spre fundul apei.

Cu o ultimă forţare îţi dai seama că ar putea merita să mai lupţi. Poate că "duşmanul" nu e chiar atât de puternic pe cât l-am văzut în cel mai negru moment din viaţă şi cu o forţă nevăzută începi să-ţi mişti membrele - viaţa ta depinde de asta! Parcă te apropii mai mult de suprafaţa apei şi ai reuşit. Plămânii ţi se inundă de aerul curat! Simţi cu-adevărat ce înseamnă să respiri, să trăieşti.

Abia după o astfel de experienţă, abia după ce te-ai văzut zăcând pe fundul unei ape - reuşeşti să apreciezi acea gură de aer proaspăt. Şi veţi crede bineînţeles că vorbesc chiar de o gură de aer proaspăt - nu spun că nu e aşa, dar gura de aer proaspăt poate fi o persoană care te învaţă că nu toţi sunt aşa cum i-ai catalogat tu, o persoană care te învaţă că e mai bine să trăieşti fără prejudecăţi, o persoană care te învaţă că se poate să existe iubire atunci când tu ai renunţat să mai cauţi, o persoană care te învaţă să priveşti dincolo de luciul apei care primeşte o altă conotaţie privit de jos în sus!!!

O gură de aer proaspăt putem fi oricare dintre noi ... sau oricine din jurul nostru ne poate fi propria gură de aer. Cel mai important lucru e să continui să îţi mişti membrele. TU trebuie să vrei să lupţi!

Surogat

Imitaţie, contrafăcut ... "Nici măcar nu vă daţi seama că nu e Armani" sau "Pare a fi un Picasso veritabil" şi aş putea continua la infinit, dar scopul nu-i acesta. Trăim într-o societate în care ne-am obişnuit că dacă nu putem avea veritabilul, originalul nu e absolut nicio problemă, în orice moment ne putem lua ceva foarte asemănător cu ceea ce ne dorim - contrafăcut, imitat, UN SUROGAT.

Surogatul acesta are scopul de a ne satisface nevoia iniţială - doar că vom descoperi mai repede decât ne-am aşteptat că singura asemănare dintre surogat şi original este asemănarea "fizică" (daţi-mi voie să completez că, de cele mai multe ori, nici măcar aceasta nu este 100%). Nevoia iniţială ce ar fi putut fi satisfăcută cu originalul rămâne acolo, pentru că surogatul nu ştie cum să o satisfacă. Simplu!

Când vorbim despre obiecte, posesiuni, lucruri materiale ... am putea spune că nici măcar nu este atât de grav. Dar, fiecare dintre noi avem trasat un drum pe care trebuie să mergem - poate e teren accidentat, poate avem obstacole, poate întâmpinăm fel de fel de probleme şi situaţii neprevăzute, ideea e să nu abandonăm. Acesta este originalul! Orice surogat acceptăm nu vom mai ajunge acolo unde trebuia să ajungem.

Aşteptăm ceva/pe cineva ... şi ne-am săturat! Apelăm la un surogat. Tot ce vom obţine va fi "acoperirea" temporara a nevoii, care se va ivi din nou, iar noi vom rămâne doar dezamăgiţi ...

Ce mi se pare cel mai inexplicabil este că din moment ce am apelat la un surogat, originalul nu va mai putea fi obţinut. E ca şi cum ni s-ar spune "Trebuie să aştepţi şi să ai răbdare, dacă vrei lucrurile cele mai bune - ORIGINALUL!"

Oare aţi înţeles despre ce vorbesc? Prefer drumul accidentat şi nu scurtăturile, prefer ORIGINALUL ... oricărui SUROGAT! Oricât de bine ar arăta, oricât de aproape de original. Un SUROGAT va rămâne doar un SUROGAT şi nu va putea niciodată face ceea ce poate face ORIGINALUL!

ORIGINALUL, doar ORIGINALUL te poate împlini!

Pain

I think that the last thing someone could say about pain is that pain is a funny feeling. But, if you think more about this ... pain indeed is a funny feeling. I am talking now about any type of pain. Many of us would happily choose physical pain over any other type of pain, isn't it?

Humans have a very low pain resistance. There is just some 10% (just guessing!) of humans who can endure ... a lot! The rest of us are afraid of the dentist or of a stupid injection. We can look - sometimes we even feel - tough, but we are just playing along. Pain is a test we fail almost every time.

And this is the physical pain. When we talk about mental or other kind of pain... well we are just weak and scared. We are afraid of suffering ... we almost never choose the suffering, even when this could teach us a lesson compulsory to learn. We prefer any other alternative. Meds, therapist!

And here is my question now: WHY? Why are we so afraid of pain? Pain is inevitable ... and even more why do we chose to do nothing to ease the pain? Sometimes we feel like we deserve it! Some other times we just think that maybe it will go away by itself.

I just think that pain should teach us something. Maybe it is supposed to teach us that not everything is pink, nor black or white. But, it should teach us something. And ultimately - DO SOMETHING AND WALK FURTHER! Pain is not a reason to stop fighting, to stop living. I just guess that life keeps going way beyond the pain that has put you down! You either chose to over pass it ... or to let pain sink you!

Either way,it is you choice!

Dragostea - voluntară sau involuntară?

Există domenii în viaţa noastră în care suntem 100% siguri că ştim, că avem dreptate, că suntem buni. Mai sunt apoi acele domenii intermediare în care ştim suficient cât să nu ne dăm la fund, dar nu suficient cât să ţinem piept celor cu adevărat tari. În final, undeva într-un colţ sunt acele domenii întunecate la care doar când ne gândim ne trec fiori pe spate. Spun întunecate pentru că sunt acele domenii despre care noi - cum să o spun altfel?! - HABAR NU AVEM!

Facem un test? Domeniul ... sentimentelor şi al emoţiilor. Aş vrea să-l văd pe cel care poate spune că este AS în acest domeniu. Nu suntem aşi, de fapt de cele mai multe ori în viaţa dăm chix doar pentru că nu am ştiut cum să reacţionăm, cum să ne stăpânim emoţiile sau cum să ne arătăm sentimentele.

Acestea fiind spuse ajung la punctul culminant, lucru ce mă frământă pe mine de ceva vreme ... dragostea este un "lucru" voluntar sau involuntar? De la bun început o luăm cu stângul când e vorba despre dragoste, pentru că mulţi dintre noi nici nu ştim dacă să o trecem în categoria sentimentelor sau a emoţiilor. Bine, ştiu - o sa-mi spuneţi şi voi definiţia din cartea de psihologie. Nu, mulţumesc! Cartea de psihologie e undeva pe-un raft şi eu vreau să aflu adevărul. Vreau să aflu ce crezi tu, nu ce ţi-a povestit ţie cândva profesorul la şcoală.

Eu zic că e un subiect extrem de delicat şi ori în ce oală băgăm dragostea - voluntară sau involuntară - împreună cu ea vor mai merge şi alte sentimente/emoţii care fac parte din aceaşi categorie, primul dintre ele fiind indiferenţa, urmat îndeaproape de ură şi altele. Vai, ce cuvinte folosesc! Toate le ştiu din DEX. Chiar dacă ne ascundem după degetul creştinismului "noi nu urâm pe nimeni, ci iubim pe toată lumea" (şi acum vă rog să citiţi frumos articolul despre ipocrizie mai jos), acestea există ... cele negative scoţându-le în evidenţă pe cele pozitive.

Cred că în definitiv e vorba despre alegere. Alegem ce vrem să fim, ce vrem să nu fim! Nimeni nu se poate scuza - "eu aşa sunt, aşa m-am născut". Fiecare dintre noi putem alege să fim altfel, să iubim sau să urâm - sau să fim indiferenţi.

Sau ... să iubim!

Sa fii cerebral!

Ni se spune să fim oameni cerebrali. Asta ne învaţă societatea. De fapt, asta ne impune societatea. Nu am crezut vreodată să fie un lucru negativ, dar modul în care ni se "solicită" acest lucru mă face să mă întreb dacă nu cumva în zilele noastre "a fi cerebral" nu e sinonim cu "spălarea creierului" - pentru că, să fim serioşi, societatea zilelor noastre ne "învaţă" CUM să gândim. Şi atunci a fi raţional este sinonim cu a "procesa lucrurile exact aşa cum ne învaţă EI".

Am mai spus de atâtea ori că m-am săturat efectiv să stau în gardă mereu, să mă gândesc că oricând pot fi lovită de la spate. Şi să cred că există un duşman - care este societatea însăşi - e o chestiune extrem de gravă care ar presupune să ne luăm fiecare bagajele şi să ne găsim câte un loc'şor al nostru rupând orice legătură cu oricine altcineva. Ar însemna să fim paranoici. Şi totuşi trebuie să fim cerebrali! NU VREAU!

Vreau să pot fii cerebral în felul meu, să nu fiu îngrădită într-un tipar care de la început a fost creat nepotrivit. Cred că mai simplu spus îmi doresc să pot fi om - să pot să îmi exprim sentimentele liber fără să mă gândesc că s-ar putea să fiu arătată cu degetul, să pot să spun că iubesc fără să mă tem că cineva s-ar putea folosi de asta, să pot recunoaşte când am greşit fără prejudecata că "trebuie să fiu perefctă - deci nu am voie să greşesc". Aş vrea să pot face toate acestea ... dar fiindcă mi se cere să fiu cerebrală doar spun liber ce gândesc şi îmi recunosc greşala!

Abis

Ai trăit vreodată senzaţia că mergi pe o pojghiţă incredibil de subţire care stă gata să se rupă la fiecare pas pe care îl faci - şi totuşi să-ţi doreşti cu nesăturată patimă să ajungi dincolo? Sau te-ai aflat vreodată pe marginea prăpastiei şi să te întrebi "ce-ar fi dacă"?

De ce întreb?!! Mi se pare că, de foarte multe ori, "we're tempting faith!" după cum spun englezii! Cochetăm cu fel de fel de situaţii, iar apoi stăm şi ne întrebăm cum am ajuns unde am ajuns! Mi se pare un job destul de dificil cel al "jonglării cu foc". Şi nu degeaba ni se spune în mod preventiv - că dacă ne jucăm cu focul s-ar putea să ne ardem. De cele mai multe ori răspunsul nostru este o ridicare din sprânceană sau un fluturat nepăsător de mână. Dar poate că ar trebui să plecăm mai des urechea la sfaturile celor trecuţi deja prin viaţă ... cei care ştiu deja că dacă pui mâna - te arzi.

Nu! Noi - generaţia tânără în special (dar între noi fie vorba cred că e transmisă genetic, deoarece toţi s-au aflat în papucii noştri la un moment dat!) vrem să învăţăm pe propria piele - sau poate ne credem extraordinari acrobaţi şi ne avântăm cu o nestăvilită încredere pe funia ce sta drept pod peste imensa prăpastie. Momentul în care aceasta începe să se balanseze, la început uşor, dar din ce în ce mai tare (pentru că tu credeai că cei ce stau la capăt sunt chiar prietenii tăi ce şi-ar da chiar şi viaţa pentru tine!)- realizăm cu stupoare că exact abilitatea acrobatului ne lipsea.

Inevitabil apare CĂDEAREA ... şi atunci încep să treacă prin faţa ochilor imagini din viaţa trecută. Frica te-a paralizat şi nu poţi decât să te gândeşti că acesta e sfârşitul.

Şi totuşi TE TREZEŞTI! Nu aţi visat niciodată că aţi căzut în gol?!!

Banalitate

Ne-am golit viaţa de lucruri importante! Din ce în ce mai rar îndrăznim să visăm la lucruri mari pentru viaţa noastră ... şi - ceva mult mai important - din ce în ce mai rar încercăm să ne transformăm visul în realitate. Viaţa noastră ... a intrat pe un făgaş "lin": ne aşteptăm ca deşteptătorul să sune prea devreme, pâinea să fie mai prăjită decât trebuie, traficul să fie mai "anevoie" exact pe unde mergem noi, lucrurile să iasă pe dos, cei apropiaţi să nu ne înţeleagă!

Mă întreb unde ne-am pierdut?! Nu suntem oameni la duzină, în serie, sau cel puţin nu aceasta este destinaţia noastră. O societate "civilizată" care se pare că ne-a îndobitocit. Ni se spune când să ne trezim, când să muncim, când mâncăm ... şi "când -ul" nici nu e atât de grav ca "ce-ul" ... ce să gândim! Şi totuşi trăim într-o societate modernă, în care unicitatea şi originalitatea sunt "încurajate"!

De fapt, nu este un articol nici politic, nici social ... Ce vreau să scot în evidenţă e BANALITATEA ce a intrat în viaţa noastră pe uşa din dos şi acum e stăpână. Aproape nici nu ştim un alt stil de viaţă decât acesta. Nu ştim că există o viaţă adevărată, în care putem să fim şi altceva decât banali!

Ipocrizie

Aţi stat vreodată să meditaţi la acest lucru - la ipocrizie? Eu personal nu ... eu personal nu vreau să mă opresc să mă gândesc la acest lucru. Dacă cineva mă întreabă ce îmi displace cel mai mult, atunci fără să stau prea mult pe gânduri aş spune că ipocrizia. Sau mai mult ... ipocriţii!

Ipocrizia - să araţi ceva ce nu eşti! Mă surprind uneori arătând o altfel de persoană decât cea care sunt, şi mă simt dezgustată de îndată. De fiecare dată când am spus ceva sau am făcut ceva doar aşa, pentru a demonstra celorlalţi că sunt altfel decât ceea ce simt - am fost o ipocrită şi m-am dezis de persoana aceea!

Ipocrizia e masca sub care ne ascundem ori de câte ori vrem să alegem calea cea mai uşoară. Dar de cele mai multe ori calea uşoară nu ne duce unde am vrea. Ci ne duce într-un loc din care nu mai există cale de întoarcere. Cât ne putem preface? Doar nu o putem face la infinit... la un moment dat - poate când ne aşteptăm mai puţin sau poate când am vrea mai puţin - masca va aluneca. Nu putem minţi pe toţi oamenii, tot timpul - spunea cineva. Atunci de ce să nu alegem adevărul din prima? Adevărul ne face slobozi ... Prefer libertatea în schimbul a mii de lanţuri ce nu fac altceva decât să îmi robească sufletul, conştiinţa ... viaţa întreagă.

Cred că suntem făcuţi pentru libertate. Suntem făcuţi pentru adevăr... minciuna şi ipocrizia sunt doar alterări ale vieţii adevărate!De fapt adevăratele standarde după care ar trebui să funcţioneze lumea aceasta sunt adevărul şi dreptatea, dacă noi alegem să facem altfel în viaţa noastră e alegerea noastră în totalitate! Doar că va veni o vreme când vom trage linie şi vom zice şi noi, parafrazându-l pe Marin Sorescu, citeva momente cand era sa fim corecţi, citeva momente cand era sa fim adevăraţi, citeva momente cand era sa fim Fericiţi! Pentru că nu putem fi cu adevărat fericiţi decât liberi!

Ipocrizia ... o mască ce mai devreme sau mai târziu va cădea! Ce ascundem în spate va fi în văzul tuturor ... Sunt convinsă că ai putea să găseşti o altă modalitate prin care să ne araţi ceea ce eşti cu adevărat!

Entuziasm

"Dacă ne entuziasmăm prea repede înseamnă că suntem superficiali?"

Răspunsul meu rapid şi fără să mă gândesc prea mult ar fi că "nu, bineînţeles că nu! dacă ne entuziasmăm prea repede nu înseamnă că suntem superficiali, ci doar că suntem genuine innocent." Privind dinafară această întrebare şi fără a-i pătrunde sensul poate părea că există o oarecare legătură între entuziasmul precoce şi superficialitate.

Dacă ne entuziasmăm prea repede riscăm să lăsăm deoparte unele aspecte importante şi să tratăm cu superficialitate un anumit lucru, dar pe de altă parte dacă ceva nu ne interesează îl vom trata cu superficialitate deasemenea. Undeva trebuie să existe o balanţă!

Şi totuşi revin la opinia mea dintâi, şi anume - suntem doar genuine innocent! Pentru mine entuziasmul este o trăsătură specifică copiilor. Doar nişte copii ne pot arăta ce înseamnă adevăratul entuziasm. Şi asta pentru că ei nu ştiu să vade decât finalitatea lucrului dorit fără a se îngrijora de cum vor ajunge să-l obţină. Noi - adulţii - privim prea mult la calea plină de obstacole ce ne stă în faţă şi în final ne ucide entuziasmul.

Câteodată este bine să privim lucrurile prin ochi de copil, să ne entuziasmăm pentru lucruri mărunte sau mai puţin mărunte, să privim cu încredere la ziua când "vom fi mari!"

Deja-vu

Fără excepţie cu toţii visăm să ajungem cineva "când vom fi mari". Fără excepţie cu toţii visăm ca viaţa noastră să ia o turnură favorabilă, să avem succes. Fără excepţie ... ne dorim un viitor luminos şi senin. Fără excepţie!
Şi ajungem la vârsta la care începem să ne dorim deja-vu-ul viselor din copilărie.

La început, răbdători, sperăm ca aşteptările noastre să devină realitate - drumul pe care am apucat să fie unul rapid şi drept la succes. Dar pe măsură ce înaintăm ne dăm seama că drumul nostru e mai mult sinuos şi nicidecum simplu şi drept. Ne ţintuim privirile în depărtare şi sperăm în continuare că după cotitură drumul se va mai îndrepta.

De cele mai multe ori aşteptările noastre nu sunt îndeplinite ... şi ne simţim trădaţi şi dezamăgiţi. De cele mai multe ori visele din copilărie au rămas acolo şi nu se concretizează. De cele mai multe ori nu devenim medici, avocaţi, astronauţi, staruri de cinema sau câte şi mai câte. De cele mai multe ori suntem nevoiţi să ne ajustăm drumului şi să renunţăm la bagajele nefolositoare. De cele mai multe ori...
dar, din când în când, reuşim. Reuşim să avem deja-vu-ul mult aşteptat ... când cu ochii deschişi visăm. Sau poate că nu visăm!Poate că pur şi simplu drumul acela sinuos ne-a dus într-un loc pe care imaginaţia noastră de copii nu a putut să o creioneze. Un loc cu mult mai bun decât ne-am fi putut vreodată aştepta! Din când în când ... doar din când în când ne trezim că viaţa noastră poate să fie una fericită!

Moneda

O monedă nu va însemna niciodată la fel pentru toţi - din start ea are două feţe!

Am auzit cu toţi expresia "a plăti cuiva cu aceeaşi monedă" şi de obicei are o conotaţie negativă. Ori de câte ori cineva ne face răul, apare în noi doinţa de a-i plăti cu aceeaşi monedă - a-i face răul la rândul nostru. Dar v-aţi gândit că această expresie poate să aibă şi o parte pozitivă? La fel cum moneda are două feţe, şi această expresie poate fi interpretată în două feluri!

Adevărul este că, de prea multe ori abuzăm de această expresie, o folosim atunci când poate să atragă talerul mai mult în favoare noastră. Adevărul este imparţial, iar dacă noi vream să scoatem la iveală "legea talionului" să nu ne aşteptăm la o cădere întotdeauna în picioare.

De fapt ce vreau să spun - cu toţi avem aşteptări. Să nu ne aşteptăm însă ca ceilalţi să ne răspundă cu aceaşi monedă. Câteodată banul pe care ni-l vor arunca va fi un ban ieşit din circulaţie! În final, tragem linie şi vedem dacă suntem dispuşi să suportăm noi pierderile sau nu!

Oamenii nu sunt ceea ce par la suprafaţă... ceea ce vedem e doar vârful icebergului!

Values

Value...this is a very interesting (and controversial, I might add) term!Why?? Because we see this value through our own eyes. Value doesn't have an international standard - except the measurements values! We have traded our on value on a cold hug and a cruel smile. That is all we figured we value. 2 apples and a knife. No more than that. What do I want to say with all this? I am done hoping that people are good, people don't lie, people are nice! THEY AREN'T! It's exactly the opposite. They DO lie, they DO try to stab you as soon as you turn your back. For me, this means an unbalanced system of values. I do not find being mean and a liar as normal standard value.

Amprenta

De obicei când ne gândim la amprentă, ne gândim în mod inevitabil la urma pe care o lasă degetele noastre. Uităm de cele mai multe ori că există mai multe tipuri de amprente - începând de la urmele pe care le lasă degetele noastre, continuând cu amprenta genetică şi, într-un final, amprenta amintirilor.
Fiecare om are un set de amprente cu ajutorul cărora aceste se identifică - un set de amprente unice. De câte ori nu aţi auzit că suntem unici şi că nu există două persoane care sa aibă exact aceleaşi amprente? Dacă amprentele sunt probe fizice ale existenţei noastre, amprentele lăsate de amintiri sunt cu mult mai importante pentru fiecare în parte - şi asta pentru simplul fapt că fiecare experienţă, situaţie, trăire îşi lasă în mod personal amprenta asupra vieţii noastre. Toate aceste amintiri rămân stocate în imensul depozit ce este creierul nostru! Deşi spunem că uităm, toate acele amintiri pot ieşi la suprafaţă, probabil când ne aşteptăm mai puţin. Într-un fel sau altul încărcătura emoţională ne influenţează viaţa şi deciziile pe care le luăm. De prea multe ori ne dorim să uităm, să ştergem cu buretele toate acele experienţe ce ne fac să închidem ochii şi să ne dorim să trezim! Doar că nu dormim...
Amprente ce rămân închistate în noi. Rămân imprimate şi nu există nimeni şi nimic să le poată şterge. Dacă avem impresia că putem înlocui, sau putem schimba o amprentă vizuală imprimată în creierul nostru, ne înşelăm. Tot ce putem face e să adunăm noi amprente vizuale pe care să le stocăm alături de celelalte. Nu există posibilitatea de a şterge cu un click, cu toate că ne dorim câteodată - să scăpăm de expreienţele ce ne-au lăsat cicatrici!
DAR, dacă stau bine să mă gândesc, amprenta unică a fiinţei mele - irepetabilă, inconfundabilă, unică, imposibil de falsificat îmi dă mie acea siguranţă! Amprenta mea...

Claritate

Ni se spune că înainte de lăsarea zorilor noaptea este cea mai neagră. Întunericul cuprinde întreaga fire și peste tot domnește bezna.Oare la câte alte domenii se aplică același principiu?
De foarte multe ori ne trezim că mergem în întuneric. Nu avem niciun orizont, nu vedem nimic în depăratre. Tot ce putem face e să ne încredem fie în pasul care - pe-alocuri - pare a recunoaște pământul pe care calcă, fie în Mâna ce ne conduce. Cu toate acestea scrutăm mereu în depărtare, poate-poate se ivește o lumină undeva, la fel cum un naufragiat scrutează orizontul cu speranța că va zări pământ! Un moment de claritate ... în care să simțim că ochii noștri, prea obișnuiți cu întunericul, să fie inundați de lumina binefăcătoare.
De cele mai multe ori acele momente de claritate sunt rare și prea scurte, dar suficient pentru a ne face să tânjim după ele. Suficient cât să ne determine să luptăm pentru a ajunge la marginea întunericului. Ajunși acolo ne dăm seama că e cu mult mai mult decât ne-am imaginat. Momentele de claritate nu au fost decât fărâme nesemnificative în fața luminii abundente, iar noi, obișnuiții cu întunericul, ne punem mâna streașină pentru a putea înțelege ce este acel loc în care am ajuns...
bâjbâind prin întuneric suntem deznădăjduiți și timpul nu pare a fi de partea noastră, dar curând, foarte curând va apărea lumina deplină ... de unde știu?
Priviți cu atenție în zare... în zare... MIJEȘTE DE ZIUA!

Genuine

What is that we’re looking for? Our lives…our entire lives, what is exactly the thing we’re looking for? You’re going to tell me that you want to find happiness, peace, joy, health, family, career, a treasure or whatever you want to find. But let me tell you what we are all looking for: GENUINITY. We’re looking for that specific genuine thing, so that we can say “This is truly genuine!” We had enough of fake things in our lives. We don’t even care whether it’s the hate or the love that is genuine. We just want people stop lying to us. We want something that is genuine. Because, ultimately, that is what truly matters. We have nothing if all we have is fake!
Maybe in the beginning we can work with some fake smiles, at our new job, or fake hugs from the people we think that they might not like us. But later on, we just want the mask to fall down and see the reality underneath. Sometimes this reality can be ugly, can have scarves, but at least it is the reality.
That is what we actually do, every day. We have developed our personal “device” of detecting what is genuine or fake. For some of us it is still very difficult to evaluate, for others it’s easier. But for all of us is a chase for the “gold”! It is hard work and a lot of effort must be put in, nevertheless, if we are really serious about finding the genuine thing, no work will come back with no result. How many of us we’re up to the fight? How many of us are ready to put aside our own masks so that the other could find the genuine figure? Or, at least, how many of us are convinced that we had enough of this fake world that makes us hide our feelings, figures, opinions underneath a cold and unexpressive mask?
Just raise your hands…

Autoiluzionarea

Iluzia, şi nu mă refer la iluzia optică, este un concept extrem de complex, dar clinic în acelaşi timp. Nu găsesc o explicaţie pozitivă pentru iluzii. E inexplicabil de ce ar înlocui cineva realitatea! Aşa să fie oare? Pentru că aş putea să găsesc câteva explicaţii de ce aş înlocui realitatea cu o lume mai bună - lumea imaginată!

Nu ştim să fim recunoscători pentru ceea ce avem - acesta este adevărul gol-goluţ! Ne plângem, ne lamentăm în speranţa că cineva ne va asculta. Când acel CINEVA nu apare, ne vedem forţaţi de împrejurări să-l creăm singuri. Vă amintiţi de prietenii imaginari din copilărie? Câţi nu i-am dus cu noi la grădiniţă sau în clasa-ntâi? Dar am descoperit alţi prieteni, reali de data aceasta, care au făcut trecerea în nefiinţa a prietenului imaginar mult mai uşoară. Maturi fiind, ne e dor de acel prieten imaginar, care era de partea noastră la bine şi rău. Şi atunci începem să visăm cu ochii deschişi, o lume în care lucrurile înclinau favorabil în partea noastră.

La început, când ne trezeam din visare, rămâneam cu un zâmbet amar în colţul gurii, un regret ireal faţă de ceva ce oricum nu există. Dar, evadarea repetată în lumea paralelă ne face din ce în ce mai insensibili la ghiontul rece al realităţii. Am ajuns să umblăm, să vedem, să auzim, să vorbim într-o altă lume! Lumea reală nu mai prezintă interes pentru noi, doar avem ceva mult mai important şi mai ales mult mai interesant de făcut. Viaţa reală devine o rutină inimaginabilă, iar noi simple prezenţe. Culorile de-aici nu mai sunt culori, gusturile de-aici nu mai sunt aceleaşi. Tânjim mereu la momentul acela în care ne deconectăm total de realitate şi intrăm în lumea care ne stă la picioare de fiecare dată.

Lumea ne stă la picioare! Ruptă din poveştile pe care ni le citeau părinţii noştri în copilărie chiar la graniţa dintre realitate şi vis. Să ne fi influenţat în vreun fel asta? Suntem experţi în a găsi vinovaţi şi devenim din ce în ce mai incapabili să recunoaştem când greşim. Să vă spun că viaţa merită trăită ... nu e suficient! Fiecare dintre noi trebuie să ne descoperim visul în viaţa de zi cu zi. 

Nu e rău să visăm cu ochii deschişi! Consider că adevărata problemă nu se naşte din "imaginare", ci adevărata problemă apare abia atunci când înlocuim complet realitatea cu o lume paralelă, care co-există. De fapt, nici măcar nu co-există, e doar o lume ireală cunoscută doar de noi înşine. Cu fiecare zi ce trece, evadând în propria lume, această iluzie tinde să devină mai importantă decât realitatea. Acesta este momentul în care în spate se închide uşa şi pierdem orice legătură cu lumea reală. 

Momentul în care nu mai putem face nimic, ci doar să ne descurcăm fiecare cu propria nebunie.