Trăiesc sentimentul acut că niciodată nu va fi suficient ceea ce fac. Nu mă refer la nimic în special, sau nu vreau să aduc nicio situaţie ... ci pur şi simplu: nu este suficient ceea ce fac!
Îmi simt sufletul apăsat şi lacrimi mă podidesc: de ce? De ce nu poate fi suficient?
De ce trebuie să fie totdeauna altceva ce trebuia făcut sau altcineva ce a făcut mai bine decât mine acelaşi lucru? De ce nu pot fi apreciaţi oamenii pentru ceea ce sunt? De ce de atâtea ori trebuie să facem eforturi supraomenşti pentru a-i mulţumi pe ceilalţi? Când ajungi şi în dreptul tău eşti doar obosit.
Aşa mă simt: obosită! Sunt oameni pe care nu ii pot mulţumi niciodată! Şi asta nu are nimic de-a face cu mediocritatea sau cu plafonarea la un nivel! E vorba despre situaţiile în care faci orice să fie bine şi tot nu e! Făcând aşa riscăm să nu ne mai gândim la noi şi la ceea ce ne împlineşte. Şi atunci ce să alegi? Am fost învăţaţi să ne "jertfim" pentru ceilalţi. Dar oare jertfa noastră mai e apreciată? Oare nu e prea mult?
Sunt doar un om... un simplu om. Şi nu pot mai mult decât am făcut deja! Sunt doar un om ... şi câteodată se aşteaptă prea mult de la mine.
Vreau să fiu liberă şi să pot să privesc înlăuntru meu şi să fiu mulţumită. Să ştiu că sufletul meu e uşor, că am făcut ceea ce trebuie, cum trebuie, când trebuie... şi eu sunt mulţumită!
Dar acum, sunt doar un om... şi azi sunt un om trist!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu