V I D

Momentul acela în care ai impresia că totul merge de-a-ndoaselea, cu încetinitorul, iar tu eşti golit de tot ce reprezinţi: idei, gânduri, opinii, sentimente, emoţii... tot. Vid! Ai rămas doar formă. Un tipar (care poate nici nu-ţi plăcea foarte tare - mereu exista ceva de ajutat, fie parul, fie inaltimea, fie orice altceva)!

Un tipar ce încearcă să primească / reprimească consistenţă. Şi cauţi, te strădui, încerci, alergi ... nimic nu funcţionează. Tot ce ai fost a dispărut ca prin minune şi tot ce ştii este că TREBUIE SĂ UMPLI VIDUL!

În căutarea ta încerci orice, dar tu nu ştii că vidul acesta nu poate fi umplut cu ORICE sau de ORICINE. Probabil reuşim din când în când să găsim ceva ce ne dă un anumit sentiment de împlinire - sentiment ce nu durează. Te simţi fericit, dar în acelaşi timp nu poţi să ignori sentimentul în formă de vid dinlăuntrul tău. Încerci să-ţi explici logic, dar nu reuşeşti. De cele mai multe ori nu căutăm unde trebuie, cum trebuie, când trebuie... de cele mai multe ori suntem foarte aproape de adevăr, de cele mai multe ori ne simţim obosiţi şi înşelaţi în aşteptările noastre.

În cele mai multe cazuri însă renunţăm chiar înainte de a descoperi ... Ce să descoperim? Poate că piatra filosofală!

Limite

Poate unul dintre subiectele mele preferate! De ce? Nu cred că am un răspuns simplu la această întrebare, doar că LIMITELE pot vorbi multe şi în multe feluri.

Ce sunt de fapt limitele? Şi bineînţeles că nu fac referire la limitele fizice, frontiere sau altele de genu acesta, ci pur şi simplu la limite, ca şi concepte abstracte. Care este "locul" în care, odată ajunşi, ştim că am ajuns prea departe? Sau care este "momentul" în care ne dăm seama că am întrecut orice limită?

Ce poate avea limită? Sau ce nu poate avea limită? Sentimente, emoţii, deschideri, convorbiri ... secrete?!

Cum ştim că următorul pas pe care îl facem este dincolo de orice limită? Facem pasul? Dacă da, cu ce riscuri? Merită? Depinde de situaţie... Eu vreau să ştiu care e limita la a asculta de îndemnul inimii sau al minţii? În ce moment decidem că nu mai mergem pe linie raţională, ci ne lăsăm purtaţi de "pasiunea" dictată de inimă? Nu aveţi cum să nu ştiţi despre ce vorbesc pentru că ACEASTA este greşeala sau "greşeala" pe care suntem sortiţi să o facem fiecare. Dacă îmi spuneţi că nu vă lăsaţi conduşi de inimă, următoarea mea întrebare va fi: "Care a fost momentul în care v-aţi decis să nu mai ascultaţi? În ce situaţie aţi ascultat şi sfatul a fost extraordinar de prost, încât aţi luat decizia irevocabilă să fiţi raţional - infinit?"

De fapt, ce "vede" inima şi scapă privirii minţii? Care este detaliul? Culoarea?

Am nevoie de un răspuns, altfel sunt sortită să tot încalc limita ... sau poate să devin definitiv raţională!

Arkadia 3

Întuneric, mizerie, depravare...gunoaie. Locuitorii ţării frumoase nici nu-şi mai amintesc ce s-a întâmplat exact, cum au ajuns în situaţia aceasta: ROBI AI VICIILOR!

Ultima lor amintire este ziua în care au permis unui străin să pătrundă în ţară.
Străinul? Aparent inofensiv. Aparent neimportant. Dar sub pelerina de călător străluceau nişte ochi în care se citea viclenia, pe faţa lui - un zâmbet malefic, biruitor prevestitor de multe rele - profet al unei lumi schimbate.

Ce s-a întâmplat?

Era spre seară. Străjerii obosiţi aşteptau schimbul gărzii. Ei - oamenii cei mai obişnuiţi cu asalturile din exterior, credeau că nimic nu îi mai poate surprinde. Acesta a fost momentul când, la hotarul dinspre miazănoapte, ajunse enigmaticul călător.

Era prăfuit şi părea a veni de departe...părea a aduce veşti. Veşti doar pentru urechea împăratului. Dar i s-a făcut milă de ei, sărmanii, şi le-a împărtăşit secretul... Veşti despre un alt loc mai bun, mai frumos...care nici măcar nu avea nevoie să fie apărat. Un loc în care chiar şi ei - STRĂJERII - se puteau bucura de linişte deplină.

- Dar, shhhhhhh ... tăcere! Deschideţi doar poarta, căci împăratul trebuie să ştie.

INVIDIA a fost prima, dar în momentul în care străjerii au deschis poarta ... MINCIUNA, CORUPŢIA, URA, LENEA, MÂNDRIA, CRIMA ... au urmat şi alţii - pentru prima dată străjerii au fost înfrânţi. Fulgerător, fără drept la apel.

Azi, doar ne amintim de ARKADIA. Doar ştim că a existat cândva o ţară perfectă!

THE END???

Arkadia 2

Dar vai! ce nu ştiaţi era că această ţară era păzită bine, de nişte străjeri neobosiţi şi incoruptibili - în plus ţara era înconjurată de un zid înalt şi gros ... Şi totuşi într-o zi o umbra a apărut.

Era Invidia ...

Cum a apărut? De unde?

Pe cât de liniştită şi prosperă era ţara aceasta, pe atât de murdară şi coruptă era lumea din exterior. De multă vreme au încercat să dărâme zidurile, să corupă străjerii, să se infiltreze ... să pătrundă cumva în ţara cea frumoasă - dar nimic nu a funcţionat:

Au trimis Mândria - dar locuitorii, cuprinşi de un sentiment de demnitate, nu s-au lăsat înduplecaţi. A urmat Minciuna - dar nici ea nu a reuşit să pervertească natura sinceră a oamenilor de-acolo. Sinceritatea era prea mult înrădăcinată pentru a putea fi înlocuită. Ce să mai vorbim toate celelalte care au încercat să distrugă lumea perfectă: Crima, Tâlhăria, Corupţia, Răutatea, Lenea ... şi toate celelalte! Oamenii ştiau că tot ce aveau de făcut pentru a-şi păstra conştiinţa curată era să rămâne fideli setului lor de valori.

Atunci cum, prin ce mijloc a reuşit Invidia să pătrundă? (va fi continuat)