Arkadia

Azi vreau să vă spun o poveste ...

A fost odată, ca nicioadată o împărăţie îndepărtată în care domnea pacea şi liniştea. Era un loc perfect - oameni sinceri şi deschişi, prietenoşi, dornici să se ajute unul pe celălalt.

Ţara aceasta era o ţară bogată şi frumoasă, cu munţi înalţi purtând în adânc comori adevărate - de care nimeni nu ştia (şi la drept vorbind pe nimeni nu îi interesa pentru că toţi aveau de toate), râuri cristaline, câmpii mănoase ... şi câte şi mai câte - de îţi era mai mare dragul să o priveşti.

Oamenii acestei împărăţii se ghidau după un set de "reguli" pe care le-au numit valori!Ei ştiau că mai important decât orice este liniştea şi pacea sufletească, iar oamenii sunt valori cu adevărat importante. Lucrurile materiale erau undeva în plan secund. Aceşti locuitori erau fără viclenie - sinceritatea şi respectul reciproc era un stil de viaţă pentru ei.

Părea că perfecţiune era sălăşluită aici ... nimic nu era nelalocul lui şi totul era într-o perfectă rânduială. Nu exista nici frică, nici groază, nici ruşine - pentru că totul era dezvăluit! Nimic nu era în ascuns, în întuneric.

Dar vai! ce nu ştiaţi era că această ţară era păzită bine, de nişte străjeri neobosiţi şi incoruptibili - în plus ţara era înconjurată de un zid înalt şi gros ... Şi totuşi într-o zi o umbra a apărut.

Era invidia ... (va fi continuat)

Faith

Faith... I would say compulsory for our living, but seldom we find ourselves empty with no horizon and no expectations for tomorrow. We forget the yesterday, the day before yesterday ... the only thing we know is that we are done, we have no back-up plan, no resources to walk further and - the bottom line - the only direction we seem to be going is DOWN. There is no other way, there is no one who can help us - or at least that is what we think.

Faith - I guess faith means looking up where true help dwells. Faith is what keeps us going on. What makes us know that even if we seem to be alone, we aren't. BUT, and there is always a but, we have to choose sides. Faith is not something that we can keep in our closet or on a shelf. Faith is something you get after choosing sides - and it's not like it doesn't count which side - after choosing the right side. This is a one way road. There is no turning back. But having faith means that we are never to think that we are alone or that we have no power to fight any longer. And this makes it worth the "trouble"!

Faith is. We stand by faith and faith alone.

I thought that I had no other choice but to melt and disappear, cloudy and darkness, and then I remembered it doesn't have to be this way.

I could have faith.

I can have faith.

I should have faith, because faith and faith alone helps me stand looking straight into the night.

FAITH - willing to wait for the dawn. So I choose the right side!

Mare Ţi-e grădina Doamne!

Ridicaţi mâna câţi dintre voi aţi auzit expresia? De fapt staţi aşa ... la ce se referă exact? La situaţii? La oameni?

Eu o sa vă spun doar atât că nu există zi în care să nu mă minunez de câte o persoană. O să-mi spuneţi că sunt rea sau că nu ar trebui să fac diferenţe, prin Constituţie (şi asta e LEGEA SUPREMĂ într-un stat) toţi suntem egali indiferent de sex, rasă, naţionalitate etc. Cine sunt eu să spun că nu suntem egali? Şi nici măcar nu acesta este subiectul articolului meu.

Subiectul articolului meu e o anumită categorie de persoane: "şmecherul" de oraş (sau de ce nu şi de sat - ar fi nedrept din partea mea să fac vreo diferenţiere de genul acesta). Inevitabil ne aşteptăm ca atunci când facem bine cuiva, când dăm o mână de ajutor, acel cineva să fie ... cel puţin indiferent dacă nu recunoscător! De cele mai multe ori ne aflăm în situaţia - stupidă, daţi-mi voie să adaug - când ne trezim cu o uşă trântită în nas sau poate vorbind singuri. De ce? A, pentru că am dat de un şmecher. Vi se pare cunoscută situaţia? Sau încă aveţi impresia că trăiţi într-o lume în care corectitudinea, sinceritatea şi dreptatea sunt calităţi apreciate ca standarde generale?

Totdeauna am fost de părere că merită să fii tu însuţi - corect, sincer şi drept - chiar dacă ai de pierdut. Dar câteodată stai să te întrebi cu ce preţ? Cu ce preţ faci toate acestea? E dificil să fii de partea dreptăţii şi adevărului când ştii că acestea nu sunt apreciate - cu atât mai mult când vezi că cel rău ("şmecher" am vrut sa zic) prosperă, îi merge bine.

Şmecherul - omul care crede că dacă a reuşit să găsească o scurtătură atunci e genial, sau care a scăpat nesancţionat la primul fault doar pentru că a fost îngăduitor arbitrul (să nu vă înşelaţi - în mintea lor lucrurile nu stau deloc aşa, ci ei au fost super-inteligenţi şi au reuşit să trişeze)... ooooo şi câte situaţii aş mai putea descrie, dar ce folos?

Ei vor rămâne mereu o categorie aparte - însă tu poţi alege în ce tabără te situezi. Ce ai ales?

O gura de aer proaspat

Simţi cum încet te duci la fund. Te zbaţi, lupţi cu apa care te apasă din ce în ce mai tare. Încerci cu disperare să ajungi la suprafaţă, să iei o gură de aer. Dar tot ce se întâmplă e ... să mergi în jos spre adânc. Fiecare încercare de a respira este un eşec ... apa îţi umple plămânii şi tot ce mai poţi face e să te gândeşti că te-ai săturat să lupţi cu ceva mult mai puternic decât tine. Încetezi să mai dai din mâini, din picioare ... te dai bătut. Nimeni nu te-a văzut când ai căzut, nimeni nu ţi-a sărit în ajutor. La început simţi că ai amorţit. Nu mai simţi nici panică, nici frică ci doar mediul greoi ce te împinge spre fundul apei.

Cu o ultimă forţare îţi dai seama că ar putea merita să mai lupţi. Poate că "duşmanul" nu e chiar atât de puternic pe cât l-am văzut în cel mai negru moment din viaţă şi cu o forţă nevăzută începi să-ţi mişti membrele - viaţa ta depinde de asta! Parcă te apropii mai mult de suprafaţa apei şi ai reuşit. Plămânii ţi se inundă de aerul curat! Simţi cu-adevărat ce înseamnă să respiri, să trăieşti.

Abia după o astfel de experienţă, abia după ce te-ai văzut zăcând pe fundul unei ape - reuşeşti să apreciezi acea gură de aer proaspăt. Şi veţi crede bineînţeles că vorbesc chiar de o gură de aer proaspăt - nu spun că nu e aşa, dar gura de aer proaspăt poate fi o persoană care te învaţă că nu toţi sunt aşa cum i-ai catalogat tu, o persoană care te învaţă că e mai bine să trăieşti fără prejudecăţi, o persoană care te învaţă că se poate să existe iubire atunci când tu ai renunţat să mai cauţi, o persoană care te învaţă să priveşti dincolo de luciul apei care primeşte o altă conotaţie privit de jos în sus!!!

O gură de aer proaspăt putem fi oricare dintre noi ... sau oricine din jurul nostru ne poate fi propria gură de aer. Cel mai important lucru e să continui să îţi mişti membrele. TU trebuie să vrei să lupţi!

Surogat

Imitaţie, contrafăcut ... "Nici măcar nu vă daţi seama că nu e Armani" sau "Pare a fi un Picasso veritabil" şi aş putea continua la infinit, dar scopul nu-i acesta. Trăim într-o societate în care ne-am obişnuit că dacă nu putem avea veritabilul, originalul nu e absolut nicio problemă, în orice moment ne putem lua ceva foarte asemănător cu ceea ce ne dorim - contrafăcut, imitat, UN SUROGAT.

Surogatul acesta are scopul de a ne satisface nevoia iniţială - doar că vom descoperi mai repede decât ne-am aşteptat că singura asemănare dintre surogat şi original este asemănarea "fizică" (daţi-mi voie să completez că, de cele mai multe ori, nici măcar aceasta nu este 100%). Nevoia iniţială ce ar fi putut fi satisfăcută cu originalul rămâne acolo, pentru că surogatul nu ştie cum să o satisfacă. Simplu!

Când vorbim despre obiecte, posesiuni, lucruri materiale ... am putea spune că nici măcar nu este atât de grav. Dar, fiecare dintre noi avem trasat un drum pe care trebuie să mergem - poate e teren accidentat, poate avem obstacole, poate întâmpinăm fel de fel de probleme şi situaţii neprevăzute, ideea e să nu abandonăm. Acesta este originalul! Orice surogat acceptăm nu vom mai ajunge acolo unde trebuia să ajungem.

Aşteptăm ceva/pe cineva ... şi ne-am săturat! Apelăm la un surogat. Tot ce vom obţine va fi "acoperirea" temporara a nevoii, care se va ivi din nou, iar noi vom rămâne doar dezamăgiţi ...

Ce mi se pare cel mai inexplicabil este că din moment ce am apelat la un surogat, originalul nu va mai putea fi obţinut. E ca şi cum ni s-ar spune "Trebuie să aştepţi şi să ai răbdare, dacă vrei lucrurile cele mai bune - ORIGINALUL!"

Oare aţi înţeles despre ce vorbesc? Prefer drumul accidentat şi nu scurtăturile, prefer ORIGINALUL ... oricărui SUROGAT! Oricât de bine ar arăta, oricât de aproape de original. Un SUROGAT va rămâne doar un SUROGAT şi nu va putea niciodată face ceea ce poate face ORIGINALUL!

ORIGINALUL, doar ORIGINALUL te poate împlini!

Pain

I think that the last thing someone could say about pain is that pain is a funny feeling. But, if you think more about this ... pain indeed is a funny feeling. I am talking now about any type of pain. Many of us would happily choose physical pain over any other type of pain, isn't it?

Humans have a very low pain resistance. There is just some 10% (just guessing!) of humans who can endure ... a lot! The rest of us are afraid of the dentist or of a stupid injection. We can look - sometimes we even feel - tough, but we are just playing along. Pain is a test we fail almost every time.

And this is the physical pain. When we talk about mental or other kind of pain... well we are just weak and scared. We are afraid of suffering ... we almost never choose the suffering, even when this could teach us a lesson compulsory to learn. We prefer any other alternative. Meds, therapist!

And here is my question now: WHY? Why are we so afraid of pain? Pain is inevitable ... and even more why do we chose to do nothing to ease the pain? Sometimes we feel like we deserve it! Some other times we just think that maybe it will go away by itself.

I just think that pain should teach us something. Maybe it is supposed to teach us that not everything is pink, nor black or white. But, it should teach us something. And ultimately - DO SOMETHING AND WALK FURTHER! Pain is not a reason to stop fighting, to stop living. I just guess that life keeps going way beyond the pain that has put you down! You either chose to over pass it ... or to let pain sink you!

Either way,it is you choice!

Dragostea - voluntară sau involuntară?

Există domenii în viaţa noastră în care suntem 100% siguri că ştim, că avem dreptate, că suntem buni. Mai sunt apoi acele domenii intermediare în care ştim suficient cât să nu ne dăm la fund, dar nu suficient cât să ţinem piept celor cu adevărat tari. În final, undeva într-un colţ sunt acele domenii întunecate la care doar când ne gândim ne trec fiori pe spate. Spun întunecate pentru că sunt acele domenii despre care noi - cum să o spun altfel?! - HABAR NU AVEM!

Facem un test? Domeniul ... sentimentelor şi al emoţiilor. Aş vrea să-l văd pe cel care poate spune că este AS în acest domeniu. Nu suntem aşi, de fapt de cele mai multe ori în viaţa dăm chix doar pentru că nu am ştiut cum să reacţionăm, cum să ne stăpânim emoţiile sau cum să ne arătăm sentimentele.

Acestea fiind spuse ajung la punctul culminant, lucru ce mă frământă pe mine de ceva vreme ... dragostea este un "lucru" voluntar sau involuntar? De la bun început o luăm cu stângul când e vorba despre dragoste, pentru că mulţi dintre noi nici nu ştim dacă să o trecem în categoria sentimentelor sau a emoţiilor. Bine, ştiu - o sa-mi spuneţi şi voi definiţia din cartea de psihologie. Nu, mulţumesc! Cartea de psihologie e undeva pe-un raft şi eu vreau să aflu adevărul. Vreau să aflu ce crezi tu, nu ce ţi-a povestit ţie cândva profesorul la şcoală.

Eu zic că e un subiect extrem de delicat şi ori în ce oală băgăm dragostea - voluntară sau involuntară - împreună cu ea vor mai merge şi alte sentimente/emoţii care fac parte din aceaşi categorie, primul dintre ele fiind indiferenţa, urmat îndeaproape de ură şi altele. Vai, ce cuvinte folosesc! Toate le ştiu din DEX. Chiar dacă ne ascundem după degetul creştinismului "noi nu urâm pe nimeni, ci iubim pe toată lumea" (şi acum vă rog să citiţi frumos articolul despre ipocrizie mai jos), acestea există ... cele negative scoţându-le în evidenţă pe cele pozitive.

Cred că în definitiv e vorba despre alegere. Alegem ce vrem să fim, ce vrem să nu fim! Nimeni nu se poate scuza - "eu aşa sunt, aşa m-am născut". Fiecare dintre noi putem alege să fim altfel, să iubim sau să urâm - sau să fim indiferenţi.

Sau ... să iubim!

Sa fii cerebral!

Ni se spune să fim oameni cerebrali. Asta ne învaţă societatea. De fapt, asta ne impune societatea. Nu am crezut vreodată să fie un lucru negativ, dar modul în care ni se "solicită" acest lucru mă face să mă întreb dacă nu cumva în zilele noastre "a fi cerebral" nu e sinonim cu "spălarea creierului" - pentru că, să fim serioşi, societatea zilelor noastre ne "învaţă" CUM să gândim. Şi atunci a fi raţional este sinonim cu a "procesa lucrurile exact aşa cum ne învaţă EI".

Am mai spus de atâtea ori că m-am săturat efectiv să stau în gardă mereu, să mă gândesc că oricând pot fi lovită de la spate. Şi să cred că există un duşman - care este societatea însăşi - e o chestiune extrem de gravă care ar presupune să ne luăm fiecare bagajele şi să ne găsim câte un loc'şor al nostru rupând orice legătură cu oricine altcineva. Ar însemna să fim paranoici. Şi totuşi trebuie să fim cerebrali! NU VREAU!

Vreau să pot fii cerebral în felul meu, să nu fiu îngrădită într-un tipar care de la început a fost creat nepotrivit. Cred că mai simplu spus îmi doresc să pot fi om - să pot să îmi exprim sentimentele liber fără să mă gândesc că s-ar putea să fiu arătată cu degetul, să pot să spun că iubesc fără să mă tem că cineva s-ar putea folosi de asta, să pot recunoaşte când am greşit fără prejudecata că "trebuie să fiu perefctă - deci nu am voie să greşesc". Aş vrea să pot face toate acestea ... dar fiindcă mi se cere să fiu cerebrală doar spun liber ce gândesc şi îmi recunosc greşala!

Abis

Ai trăit vreodată senzaţia că mergi pe o pojghiţă incredibil de subţire care stă gata să se rupă la fiecare pas pe care îl faci - şi totuşi să-ţi doreşti cu nesăturată patimă să ajungi dincolo? Sau te-ai aflat vreodată pe marginea prăpastiei şi să te întrebi "ce-ar fi dacă"?

De ce întreb?!! Mi se pare că, de foarte multe ori, "we're tempting faith!" după cum spun englezii! Cochetăm cu fel de fel de situaţii, iar apoi stăm şi ne întrebăm cum am ajuns unde am ajuns! Mi se pare un job destul de dificil cel al "jonglării cu foc". Şi nu degeaba ni se spune în mod preventiv - că dacă ne jucăm cu focul s-ar putea să ne ardem. De cele mai multe ori răspunsul nostru este o ridicare din sprânceană sau un fluturat nepăsător de mână. Dar poate că ar trebui să plecăm mai des urechea la sfaturile celor trecuţi deja prin viaţă ... cei care ştiu deja că dacă pui mâna - te arzi.

Nu! Noi - generaţia tânără în special (dar între noi fie vorba cred că e transmisă genetic, deoarece toţi s-au aflat în papucii noştri la un moment dat!) vrem să învăţăm pe propria piele - sau poate ne credem extraordinari acrobaţi şi ne avântăm cu o nestăvilită încredere pe funia ce sta drept pod peste imensa prăpastie. Momentul în care aceasta începe să se balanseze, la început uşor, dar din ce în ce mai tare (pentru că tu credeai că cei ce stau la capăt sunt chiar prietenii tăi ce şi-ar da chiar şi viaţa pentru tine!)- realizăm cu stupoare că exact abilitatea acrobatului ne lipsea.

Inevitabil apare CĂDEAREA ... şi atunci încep să treacă prin faţa ochilor imagini din viaţa trecută. Frica te-a paralizat şi nu poţi decât să te gândeşti că acesta e sfârşitul.

Şi totuşi TE TREZEŞTI! Nu aţi visat niciodată că aţi căzut în gol?!!