vineri, 30 iulie 2010

Curaj

Curajul

Care ar fi definiția curajului – în zilele noastre? Mă îndoiesc că prea multă lume poate să dea o definiție cât de cât corectă. Pentru că ne-am învățat, sau mai bine zis societatea ne-a învățat, că orice am face putem da vina pe alții, ne putem ascunde în spatele altora – indiferent de situație putem găsi totdeauna pe cineva care să fie țap ispășitor, iar noi putem să ne continuăm viața noastră minusculă și banală fără să ne îngrijorăm că vreodată va trebui să ne asumăm răspunderea – curajos – pentru deciziile noastre. Cu siguranță ziua accea e mai aproape decât crezi – pentru că dincolo de faptul că poți găsi mereu pe cineva țap ispășitor, eu cred zicala ”Ulciorul nu merge de multe ori la apă!”

Să fii curajos e mai mult decât să fii responsabil… să fii curajos înseamnă să ai o coloană vertebrală dreaptă! Nu cauciucata (cum spunea cineva cândva) ca să te înclini în față oricui și oricărei situații! O coloană vertebrală dreaptă – indiferent de cine ce spune tu să poți să stai să îți aperi principiile (în definitiv caracterul). Ar putea fi sinucidere curată! Mai ales la stilul în care se trage în ziua de azi … în oricine îndrăznește să nu se alinieze ”normalității” (asta e un alt subiect, pentru altă dată).

Ce vreau să spun de fapt e că a fi curajos nu înseamnă, cum era mai demult, să fii în stare să provoci la duel pe cineva pentru că te-a jignit, pe tine sau pe cineva apropiat. Se pare că din ce în ce mai mult, a fi curajos înseamnă să poți, indiferent de situație, să îți aperi principiile (sănătoase)! Pentru cei care nu știți ce înseamnă principiu… mai mult decât bucuros vă va ajuta dex online!

Aș vrea să închei … pentru că oricum ar fi foarte multe de spus pe acest subiect, dar nu înainte de a vă spune o maximă despre curaj, care pe mine personal mă motivează: curaj înseamnă să-ți fie frică de moarte și totuși să încaleci pe cal!

miercuri, 14 iulie 2010

Breaking point

Englezii au ceea ce numim "breaking point". În limba română parcă nu găsesc expresia potrivită să exprime ceea ce vreau să aștern negru pe alb în continuare.

Noi toți am fost creați cu o anumită rezistență la stres, la oboseală, la nervi, în definitiv la tot. Pentru toate avem o limită și de cele mai multe ori cei din jurul nostru nu știu, nu au cum, care este limita noastră.

Neștiind care sunt limitele vor încerca de fiecare dată să meargă mai departe, vor încerca să forțeze, să împingă ”ceea ce cred ei că este limita” dincolo. Ce înseamnă acest dincolo? Nu am nici cea mai vagă idee! Ce știu cu certitudine, nimeni nu va fi mulțumit cu ceea ce-i oferi, chiar dacă ceea ce-i oferi deja te-a-mpins la limită. De fiecare dată vor încerca să negocieze ... puțin peste limită.

Nu este neaparat ceva negativ - negocierea! Dar nu acesta este subiectul meu de azi. Ci, nu doar că ceilalți habar nu au unde sau care ne sunt limite, de foarte multe ori nici măcar noi nu știm unde ne situăm.

În procesul de autocunoaștere și autoeducare asta încercăm să facem, să ne împingem limitele, să vedem cum sau cât se poate! ”Dezastrul” apare când ne aflăm într-o situație menită anume să ne testeze aceste limite, iar ideea noastră din start a fost că punctul X e ”breaking point”. Cu cât ne apropiem mai mult de acest punct x ne îngrozim, ne speriem, încercăm să amânăm ... și în final îl înfruntăm cu fruntea sus (de cele mai multe ori la gândul că dincolo de punctul X totul e GATA - putem să ne relaxăm), ca să vedem că am trecut de punctul X și noi încă suntem pe ochiul mic al aragazului.

Ce demonstrează asta? Că de cele mai multe ori ceea ce credem noi că este ”breaking point” ... nu e! Putem merge mult încă după ce am spus pentru prima dată ”nu mai pot”. De unde găsim/primim energie? E un răspuns pe care vă las să vi-l dați singuri! E important cum continuăm după acest ”breaking point”? Contează că te lupți să înaintezi, chiar dacă ai căzut? Faptul că dincolo de acel punct X ai mai găsit putere să te propulsezi înspre înainte ar trebui să fie suficient de motivant.

Ce faci însă dacă atingi totuși acest ”breaking point”?

duminică, 4 iulie 2010

Disappearance

There was a time when you realized that the most important thing to do is to find who you really are. And you started looking, and you went a long road until you begun to figure it out. In the beginning, the entire concept was somehow strange and weird. How come we do not know who we are in the first place? We were supposed to be the only ones who knew that ... but things seemed to be a little bit different than we thought.

So, we went on and on and on... beyond any limits, just to find out who we truly are, what can we do, for how long, what are the principles that guide us, what are the priorities... and finally... at some point on that road, you managed to understand that finding yourself isn't easy, but it is not impossible. And finding yourself isn't the ultimate thing. After finding yourself ... well, my friend, that's just the beginning of your journey. The sooner you understand who you are, the better; because that's the exact moment when you start working on what you want to be!

And this should be a happy story ... isn't it? Odd thing, it isn't! just when you figure it all out: who you are, what are you supposed to do next, you wake up one morning and watch yourself in the mirror and the person smiling (or not!) back at you, isn't you! Oh, the questions! But, how? Where? When? Who? Why?

You stare long to the reflected image and all you can do is watch how parts of you are missing. YOU ARE FADING AWAY!

DISAPPEARING...

sâmbătă, 3 iulie 2010

Marea căutare

Ne-am avântat în această mare aventură - viața, și avem mari așteptări, mari speranțe, mari eșecuri, mari realizări... dar în orice clipă suntem într-o mare căutare!

Ce căutăm oare cu atâta patos, cu atâta fervoare încât nu suntem în stare să ne bucurăm de clipa prezentă?! Nu am fost niciodată adepta devizei ”trăiește clipa” pentru că pur și simplu trebuie nu doar să trăim clipa, ci și să privim spre viitor, ținând cont de experiențele trecute ... Cel puțin așa ar fi logic, pentru a nu repeta greșelile trecutului și în viitor!

Noi, însă, NU! Noi suntem într-o misiune cu obiect nedeterminat. Dacă te întrebi care este finalitatea acțiunilor tale, ce vei răspunde? Vrei o carieră, vrei o familie, vrei să ai bani? Sau toate aceastea sunt doar trepte pentru a ajunge ”UNDEVA” (nici tu nu știi unde!)

Am început să-mi pun această întrebare (ce căutăm noi oare?!) în momentul în care am observat că toți oamenii sunt atrași de o mână nevăzută spre un NICĂIERI. Deși ei au o ” ” țintă bine stabilită (simțiți-vă liberi să puneți ghilimelele unde doriți), sunt tot mai debusolați, mai dezorientați.

Nu sunt un justițiar, dar nu ați observat că oamenii nu au nevoie de motive mari pentru a călca pe oricine în picioare pentru a obține ceea ce doresc? Îmi veți spune că ”E de vină criza asta!”. Caracterul omului se dă pe față exact în momentele de criză. Ce folos să pretinzi că ești un sfânt, sau un om drept, sau cinstit, sau corect ... dacă în momentele de criză COMPROMISUL este de departe varianta pe care o alegi?

Știu lumea în care trăim. O lume fără scrupule condusă de CÂȘTIGURILE MATERIALE. O lume în care trebuie să-ți păzești spatele ca nu cumva să te vândă cineva. O lume în care cel mai normal lucru la care te poți aștepta este să fii mințit.

Daca asta e NORMALITATEA, prefer să fiu NONCONFORMISTĂ!