Trădare

Rece şi dureroasă. Ca lama unui cuţit înfipt în spate. Indiferent de cât de puternici suntem o trădare ne ia totdeauna prin surprindere ... şi ne găeseşte complet descoperiţi. De fapt nici nu s-ar numi trădare dacă am putea să anticipăm. Acesta este şi motivul pentru care, indiferent de persoana care ne trădează, efectele sunt devastatoare.

Trădarea! Un concept ce există încă de când existau primii oameni şi de fiecare dată poate lua înfăţişare diferită. La un moment sau altul am trădat şi noi. Uneori ne-am trădat propriile sentimente, propriile vise, propriile aşteptări. Suntem cu toţi nişte trădători! Şi totuşi atunci când suntem trădaţi simţim din plin lama rece şi gustul amar.

Undeva în jugla de azi, ne-am pierdut simţul loialităţii, ne-am pierdut dorinţa de a ne înconjura cu oameni calzi şi blânzi care să ne poată sprijini în orice situaţie. Ne-am pierdut noi înşine capacitatea de a fi calzi, blânzi şi plini de compasiune. Ne găsim tot mai des în postura trădătorului. Am fost învăţaţi că doar această atitudine ne poate salva şi putem avea succes în societatea aceasta - ne-am obişnuit cu vocea lumii acesteia şi prea greu mai desluşim vocea interioară care putea să ne ghideze.

Suntem nişte trădători! Ne trădăm familia, prietenii, pe noi înşine!

E nevoie de o schimbare! Pentru că trădarea doare... şi în definitiv nu ştiu pe cine doare mai tare!

Suficienţă!

Trăiesc sentimentul acut că niciodată nu va fi suficient ceea ce fac. Nu mă refer la nimic în special, sau nu vreau să aduc nicio situaţie ... ci pur şi simplu: nu este suficient ceea ce fac!
Îmi simt sufletul apăsat şi lacrimi mă podidesc: de ce? De ce nu poate fi suficient?

De ce trebuie să fie totdeauna altceva ce trebuia făcut sau altcineva ce a făcut mai bine decât mine acelaşi lucru? De ce nu pot fi apreciaţi oamenii pentru ceea ce sunt? De ce de atâtea ori trebuie să facem eforturi supraomenşti pentru a-i mulţumi pe ceilalţi? Când ajungi şi în dreptul tău eşti doar obosit.

Aşa mă simt: obosită! Sunt oameni pe care nu ii pot mulţumi niciodată! Şi asta nu are nimic de-a face cu mediocritatea sau cu plafonarea la un nivel! E vorba despre situaţiile în care faci orice să fie bine şi tot nu e! Făcând aşa riscăm să nu ne mai gândim la noi şi la ceea ce ne împlineşte. Şi atunci ce să alegi? Am fost învăţaţi să ne "jertfim" pentru ceilalţi. Dar oare jertfa noastră mai e apreciată? Oare nu e prea mult?

Sunt doar un om... un simplu om. Şi nu pot mai mult decât am făcut deja! Sunt doar un om ... şi câteodată se aşteaptă prea mult de la mine.

Vreau să fiu liberă şi să pot să privesc înlăuntru meu şi să fiu mulţumită. Să ştiu că sufletul meu e uşor, că am făcut ceea ce trebuie, cum trebuie, când trebuie... şi eu sunt mulţumită!

Dar acum, sunt doar un om... şi azi sunt un om trist!

"..."

I almost never know how to relate to other people. It is not that I am an unsociable person. I am not! But, nowadays, it seems that everybody has a hidden purpose and you can never know for sure whether the smile is real or fake.
I guess I am not the only one wondering if the "friend" is a true friend or ... he's just pretending and you are waiting for the right time to see what he really wants from you. People are like this and it gets very difficult to relate. For me it is very difficult to relate! I do have my friends, and I am sure that they are my friends - but for the rest of the people I know, I am still waiting to see what they want from me. Some have great expectation, some not so great. But they all expect something. I am not sure I will raise to their expectations, they might get disappointed - I am sure it's a risk they are willing to take! Their other option would be to "solve the problem" on their own.
I keep telling my friends that I have reached a limit and I cannot make any more friends. I have enough! If I meet people it's just because I had to! I do not know if this is a very healthy reaction or attitude, but I am tired to try to please the others - nobody is trying to please me. Sometime I think it is better on my own - but it isn't. We need the others, our friends.But all this process of getting in that place where you can say "we are friends now" it is too damn difficult, complicated, that I am not sure I am willing to try again. For now I am perfectly fine with my "already" friends. They proved to be very good friends, both in good and in bad!
For all of you who have just met me... I am sorry if I am not as available as you'd like me to, but
I AM BROKEN!

Standing

Strange desire: to speak up for yourself, to stand up for what you believe in! Everybody wants this. This is the human nature. We all want to be accepted, and appreciated, and we all want to be great. But one can never be great if he or she doesn't just stand up for him/herself!

All those people we learn about in our history book, all those people that have done something for this world, so we can have what we have today ... all those people believed that they can make it,they trusted themselves. I don't want to say they had no doubts, maybe they did, but in the end the most important thing was that they never stopped. No matter what! No matter who! They kept going, and kept trying, and they knew that you cannot truly fail, except when you haven't tried at all!

It is not simple to just speak your mind. There's always judgment, and fear, and maybe you will have to walk alone for a while. But that would only be for a while, until others have the courage to cross the line on your side. We are in a war, we need to be fighters!

Do we want to be great? Do we truly, truly want to make ourselves heard?
First, we will have to stand up and
second we will have to speak up!
If we want to be great...