Furată credeam până nu demult, dar mi-am dat seama că în prea puţine cazuri inocenţa este furată. De cele mai multe ori ea este pierdută. Eu am pierdut-o, ar fi ipocrit din partea mea să arat cu degetul, ar fi ipocrit dau vina pe cineva că mi-ar fi furat-o. Îmi asum responsabilitatea şi recunosc că inocenţa - am pierdut-o singură.
Pentru mine inocenţa înseamnă copil. Un copil nevinovat care îţi vorbeşte din sinceritate. În inocenţa lui îţi va spune că rochia ta arată ciudat, sau poate că nu îi place faţa ta, sau că i se pare că te comoporţi ciudat, sau va răspunde fără ezitare la întrebările pe care i le pui. Un copil îţi va spune toate acestea, un adult - nu prea. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu cred în zicala care spune că omul beat şi copiii spun totdeauna adevărul. Din contră, copiii au o imaginaţie destul de bogată. Revin totuşi la inocenţă. Copiii sunt inocenţi pentru că în călătoria lor scurtă nici nu au apucat să se confrunte cu murdăriile lumii acesteia.
Putem păstra cu noi inocenţa, putem să ne ţinem de ea şi să ne încăpăţânăm să o purtăm cu noi. Aceştia sunt cei pe care îi arătăm cu degetul şi îi numim naivi. Ei vor să creadă că lumea e bună şi că oamenii sunt buni. (A fost o vreme când şi eu credeam asta!) Sunt oamenii care pun mâna la ochi şi refuză să privească partea neagră a lucrurilor.
Eu, însă, m-am uitat printre degete - la început! Imaginile erau întradevăr îngrozitoare, de-a dreptul dezgustătoare, DAR (momentul care a schimbat viaţa mea) m-am obişnuit cu aceste imagini. Privitul printre degete nu a mai fost necesar, acum ţineam doar o mână la ochi, până când, într-un târziu târziu m-am dat bătută şi am privit lumea în faţă.
Dezamăgire totală ... oricât de mult am încercat să pun mâna la ochi, imaginile erau întipărite în mintea mea. Copilul din mine... a respirat uşor, uşor ... şi s-a dat la fund! Îl văd când şi când - apare doar pentru a-mi aminti că mi-am pierdut INOCENŢA. Nu e ceva ce pot declara nul, deşi fără aceasta sunt mult mai goală şi fără sens. Existenţa mea continuă între imaginile groteşti ... şi, de ce să nu spun şi asta, câteodată frumoase.
Şi totuşi INOCENŢĂ?!
De aceea, apropiindu-ne de un sfânt, trăim întotdeauna un şoc, de aceea şi un copilaş ne atrage cu aceeaşi putere: în apropierea lor descoperim că există o altă manieră de a exista. Uimirea lor constantă este golire de sine şi transfigurare prin lumina care îi locuieşte, adeziune totală la ceea ce este. Trecutul nu mai este, viitorul nu este încă, singur nemijlocitul clipei trăieşte, rezervor inepuizabil de speranţă şi bucurie.
RăspundețiȘtergereAstfel această bucurie entuziastă provocată de uimire sau admiraţie oferă o lume nouă celui care se exersează la aceasta. Nouă, pentru că este o privire fără memorie nici proiectare, „deja văzutul” obişnuitului. Nouă, pentru că astfel lumea este mereu în stare de devenire şi ochii noştri o văd pentru prima oară: ea iese din acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu se repetă niciodată… Dar aceasta rămâne ascunsă orgolioşilor şi celor care judecă, pentru că ei nu sunt mişcaţi prin Duhul şi rămân în orbirea propriilor lor tenebre.
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/ARG%20Crestinismul-%20Traditia%20uimirii%20si%20binecuvantarii.htm#inocenta
Camiiiii!!! nu mai scrie la persoana I plural!
RăspundețiȘtergereEu cred ca intentia ta la inceput a fost de a scrie despre tine, lasa-ne pe noi ceilalti, nu ne mai incorpora in frazele tale!
impartaseste-ne din experienta ta, zi: mie mi s-a intamplat, eu cred ca, etc
nu zi putem observa, toti am experimentat la un moment dat etc...
pliz pliz pliz, renunta la plural!!!
merci