Frământări

Deja e exagerat: a 4-a noapte în care nu pot să dorm! M-am săturat de numărat oi, de băut ceaiuri de tei sau lapte cu miere ... sau orice alt leac care ar trebui să-ţi dea un somn liniştit.

Deşi de data asta s-ar putea să fi găsit adevăratul motiv care mă ţine trează: am ceva de spus! Problema nu e asta - ci faptul că nu ştiu cum să spun ce am pe suflet. Tot ce scriu este parte din mine şi apare ca o mărturisire a ceea ce sunt eu. De multe ori m-am folosit de acest "mijloc" pentru a mă elibera de sub poverile pe care le purtam. Acum nu e vorba de o povară.

E într-adevăr ceva ce mă frământă!

A existat în Vechiul Testament un mare om care şi-a început cuvântarea lui prin "Oare ...?" şi a pierdut! E doar ceva ce-mi trece acum prin minte. Nu poţi să-L ignori pe Dumnezeu la nesfârşit, la un moment dat când te-ai săturat de căutări zadarnice te dai bătut şi cedezi locul la cârmă. Uneori, s-ar putea să fie prea târziu. Mi-am luat viaţa în propriile mâini şi mi-am spus că voi reuşi cu siguranţă să fac ceva cu ea. Şi mă aflu azi - după câţiva ani de la această afirmaţie - cu viaţa mea în mâini, dar ţăndări. Pentru că sunt o neîndemânatică: am scăpat-o, am trântit-o, am încredinţat-o unora sau altora cărora nu le-a păsat, iar acum am recuperat-o ... şi e de nerecunoscut!

Nu am cum să nu îmi încep "cuvântarea" cu "Oare...?", dar nu aş vrea nici să repet greşelile altora. Am înlemnit în picioare ducând pe braţe viaţa mea. Am obosit, e târziu, bezna e adâncă. Scrutez orizontul pentru acel cineva ce-mi poate veni în ajutor. Pe-alocuri parcă mai zăresc sau mai simt o mână întinsă ... dar cui aş putea să-i încredinţez ce a mai rămas din comoara mea? Cine ar vrea o viaţă spartă în bucăţi?

Ai zice: drama, drama, drama!

Dar spune-mi ce să fac cu bucăţile!