Oameni

Sunt ceea ce americanii numesc ”a people person”! Mă atașez de oameni. Acesta este crudul - zic eu - adevăr. Oricât aș încerca să fiu de pasivă, oricât încerc să arat că nu îmi pasă, de fapt încerc să arat o față care nu e adevărata mea față. Și după cum v-am explicat și cu altă ocazie, adevărul - vrând, nevrând - iese la iveală, mai devreme sau mai târziu (pentru adevăr niciodată nu va fi prea devreme, nici prea târziu).

Nu mă pot lăuda cu o vastă experiență în ale ”umanilor”. Am doar câțiva ani în care am putut să cunosc, să analizez câteva asemenea exemplare. Indiferent de modul în care s-a finalizat situația, se pare că tot nu reușesc să îi selectez prea bine. Deși mi-am promis că este pentru ultima dată când mai cred pe cineva pe cuvânt, în momentul imediat următor sunt gata să uit promisiunea făcută mie însămi și să mai acord o șansă.

Incontestabil, există oameni care nu merită nicio a doua șansă. Trăim într-o societate în care sistemul de valori promovat este un sistem defect. Un sistem ce promivează minciuna, înșelătoria, mândria, furtul, bârfa, BANUL ... refuz să mă aliniez acestui sistem, în care oamenii au uitat să fie oameni. Dacă acord o șansă este doar pentru că eu cred în reabilitare, doar pentru că eu cred că există și altfel de oameni, oameni care să cinstească un sistem de valori adevărat, oameni care nu au încetat să creadă într-un plan divin.

În definitiv, acesta este lucrul care face diferența: oamenii care cred în planul divin al Lui Dumnezeu și cei care cred că pot face orice, oricui în viața aceasta pentru că odată ce au închis ochii pentru totdeauna nu mai există nimic pentru ei. Îmi amintesc cuvintele unui mare om, care spunea cam așa - dacă crezi că există Dumnezeu și mai apoi se dovedește că nu există, nu am pierdut nimic - am dus o viață morală, dar dacă nu crezi și se dovedește că există - atunci ai pierdut totul!

Vreau să cred că oameni buni există, că nu toți sunt răi și mincionși și rău intenționați. Vreau să cred că încă mai există o șansă pentru a schimba lumea. Vreau să cred că și generațiile care urmează vor înțelege cuvintele generozitate, bunătate, bucurie, adevăr - și nu doar pentru că le-au citit în DEX online. Vreau să cred ...

Și acum, întrebarea mea: VREI ȘI TU?!!

Adevărul

Adevărul ... substantiv neutru, în cazul de față articulat cu articolul hotărât. Dar poate fi și altfel? Articolul hotărât ne arată că un obiect este determinat, știm exact despre care casă, om, carte, adevăr este vorba. Nu există niciun dubiu! Mă întreb, adevărul poate fi și altfel decât determinat?

Adevărul, din orice perspectivă ne uităm noi, nu poate fi decât o realitate obiectivă. Nu permite nicio interpretare, pentru că adevărul va rămâne mereu adevărul. Chiar dacă nu ne place, chiar dacă nu suntem de-acord, chiar dacă așteptările noastre au fost altele - ADEVĂRUL își va arăta fața imposibil de tăgăduit. Tot ce poate fi interpretabil, sau tot ce poate fi pus sub îndoială ... nu e adevăr.

Încercăm să îl mascăm, să îl ascundem după o cortină, sub pat, în spatele unui dulap... sau unei povești bine ticluite. Dar știm cu siguranță că la un moment dat cortina va fi trasă, patul sau dulapul vor fi date la o parte, iar adevărul va rămâne GOL-GOLUȚ. Iluzii de-o clipă sunt toate aceste artificii care ar trebui să ascundă într-un fel sau altul adevărul. Societatea de azi și-a făcut un obicei din a ”îndepărta” adevărul, de a favoriza minciuna... Privind la această imagine nu pot decât să-mi imaginez adevărul ca pe un justițiar care așteaptă momentul propice să apară. Nu există niciun dubiu că el va apărea. Singura chestiune este CÂND!

Nu ne gândim prea mult nici la acest CÂND. Ne punem mâna la ochi, și asemeni struțului care-și ascunde capul în nisip, sperăm să nu fim văzuți sau poate trecuți cu vederea. Dar ADEVĂRUL este necruțător...mai devreme sau mai târziu se va opri și în dreptul tău. Indiferent dacă ai mâinile la ochi sau ești cu ochii larg deschiși.

Vei avea atunci șansa de a privi în ochii săi ... ochi de culoarea abisului. Te întreb acum: ce vei vedea? Aprobare sau ... judecată?!

Curaj

Curajul

Care ar fi definiția curajului – în zilele noastre? Mă îndoiesc că prea multă lume poate să dea o definiție cât de cât corectă. Pentru că ne-am învățat, sau mai bine zis societatea ne-a învățat, că orice am face putem da vina pe alții, ne putem ascunde în spatele altora – indiferent de situație putem găsi totdeauna pe cineva care să fie țap ispășitor, iar noi putem să ne continuăm viața noastră minusculă și banală fără să ne îngrijorăm că vreodată va trebui să ne asumăm răspunderea – curajos – pentru deciziile noastre. Cu siguranță ziua accea e mai aproape decât crezi – pentru că dincolo de faptul că poți găsi mereu pe cineva țap ispășitor, eu cred zicala ”Ulciorul nu merge de multe ori la apă!”

Să fii curajos e mai mult decât să fii responsabil… să fii curajos înseamnă să ai o coloană vertebrală dreaptă! Nu cauciucata (cum spunea cineva cândva) ca să te înclini în față oricui și oricărei situații! O coloană vertebrală dreaptă – indiferent de cine ce spune tu să poți să stai să îți aperi principiile (în definitiv caracterul). Ar putea fi sinucidere curată! Mai ales la stilul în care se trage în ziua de azi … în oricine îndrăznește să nu se alinieze ”normalității” (asta e un alt subiect, pentru altă dată).

Ce vreau să spun de fapt e că a fi curajos nu înseamnă, cum era mai demult, să fii în stare să provoci la duel pe cineva pentru că te-a jignit, pe tine sau pe cineva apropiat. Se pare că din ce în ce mai mult, a fi curajos înseamnă să poți, indiferent de situație, să îți aperi principiile (sănătoase)! Pentru cei care nu știți ce înseamnă principiu… mai mult decât bucuros vă va ajuta dex online!

Aș vrea să închei … pentru că oricum ar fi foarte multe de spus pe acest subiect, dar nu înainte de a vă spune o maximă despre curaj, care pe mine personal mă motivează: curaj înseamnă să-ți fie frică de moarte și totuși să încaleci pe cal!

Breaking point

Englezii au ceea ce numim "breaking point". În limba română parcă nu găsesc expresia potrivită să exprime ceea ce vreau să aștern negru pe alb în continuare.

Noi toți am fost creați cu o anumită rezistență la stres, la oboseală, la nervi, în definitiv la tot. Pentru toate avem o limită și de cele mai multe ori cei din jurul nostru nu știu, nu au cum, care este limita noastră.

Neștiind care sunt limitele vor încerca de fiecare dată să meargă mai departe, vor încerca să forțeze, să împingă ”ceea ce cred ei că este limita” dincolo. Ce înseamnă acest dincolo? Nu am nici cea mai vagă idee! Ce știu cu certitudine, nimeni nu va fi mulțumit cu ceea ce-i oferi, chiar dacă ceea ce-i oferi deja te-a-mpins la limită. De fiecare dată vor încerca să negocieze ... puțin peste limită.

Nu este neaparat ceva negativ - negocierea! Dar nu acesta este subiectul meu de azi. Ci, nu doar că ceilalți habar nu au unde sau care ne sunt limite, de foarte multe ori nici măcar noi nu știm unde ne situăm.

În procesul de autocunoaștere și autoeducare asta încercăm să facem, să ne împingem limitele, să vedem cum sau cât se poate! ”Dezastrul” apare când ne aflăm într-o situație menită anume să ne testeze aceste limite, iar ideea noastră din start a fost că punctul X e ”breaking point”. Cu cât ne apropiem mai mult de acest punct x ne îngrozim, ne speriem, încercăm să amânăm ... și în final îl înfruntăm cu fruntea sus (de cele mai multe ori la gândul că dincolo de punctul X totul e GATA - putem să ne relaxăm), ca să vedem că am trecut de punctul X și noi încă suntem pe ochiul mic al aragazului.

Ce demonstrează asta? Că de cele mai multe ori ceea ce credem noi că este ”breaking point” ... nu e! Putem merge mult încă după ce am spus pentru prima dată ”nu mai pot”. De unde găsim/primim energie? E un răspuns pe care vă las să vi-l dați singuri! E important cum continuăm după acest ”breaking point”? Contează că te lupți să înaintezi, chiar dacă ai căzut? Faptul că dincolo de acel punct X ai mai găsit putere să te propulsezi înspre înainte ar trebui să fie suficient de motivant.

Ce faci însă dacă atingi totuși acest ”breaking point”?

Disappearance

There was a time when you realized that the most important thing to do is to find who you really are. And you started looking, and you went a long road until you begun to figure it out. In the beginning, the entire concept was somehow strange and weird. How come we do not know who we are in the first place? We were supposed to be the only ones who knew that ... but things seemed to be a little bit different than we thought.

So, we went on and on and on... beyond any limits, just to find out who we truly are, what can we do, for how long, what are the principles that guide us, what are the priorities... and finally... at some point on that road, you managed to understand that finding yourself isn't easy, but it is not impossible. And finding yourself isn't the ultimate thing. After finding yourself ... well, my friend, that's just the beginning of your journey. The sooner you understand who you are, the better; because that's the exact moment when you start working on what you want to be!

And this should be a happy story ... isn't it? Odd thing, it isn't! just when you figure it all out: who you are, what are you supposed to do next, you wake up one morning and watch yourself in the mirror and the person smiling (or not!) back at you, isn't you! Oh, the questions! But, how? Where? When? Who? Why?

You stare long to the reflected image and all you can do is watch how parts of you are missing. YOU ARE FADING AWAY!

DISAPPEARING...

Marea căutare

Ne-am avântat în această mare aventură - viața, și avem mari așteptări, mari speranțe, mari eșecuri, mari realizări... dar în orice clipă suntem într-o mare căutare!

Ce căutăm oare cu atâta patos, cu atâta fervoare încât nu suntem în stare să ne bucurăm de clipa prezentă?! Nu am fost niciodată adepta devizei ”trăiește clipa” pentru că pur și simplu trebuie nu doar să trăim clipa, ci și să privim spre viitor, ținând cont de experiențele trecute ... Cel puțin așa ar fi logic, pentru a nu repeta greșelile trecutului și în viitor!

Noi, însă, NU! Noi suntem într-o misiune cu obiect nedeterminat. Dacă te întrebi care este finalitatea acțiunilor tale, ce vei răspunde? Vrei o carieră, vrei o familie, vrei să ai bani? Sau toate aceastea sunt doar trepte pentru a ajunge ”UNDEVA” (nici tu nu știi unde!)

Am început să-mi pun această întrebare (ce căutăm noi oare?!) în momentul în care am observat că toți oamenii sunt atrași de o mână nevăzută spre un NICĂIERI. Deși ei au o ” ” țintă bine stabilită (simțiți-vă liberi să puneți ghilimelele unde doriți), sunt tot mai debusolați, mai dezorientați.

Nu sunt un justițiar, dar nu ați observat că oamenii nu au nevoie de motive mari pentru a călca pe oricine în picioare pentru a obține ceea ce doresc? Îmi veți spune că ”E de vină criza asta!”. Caracterul omului se dă pe față exact în momentele de criză. Ce folos să pretinzi că ești un sfânt, sau un om drept, sau cinstit, sau corect ... dacă în momentele de criză COMPROMISUL este de departe varianta pe care o alegi?

Știu lumea în care trăim. O lume fără scrupule condusă de CÂȘTIGURILE MATERIALE. O lume în care trebuie să-ți păzești spatele ca nu cumva să te vândă cineva. O lume în care cel mai normal lucru la care te poți aștepta este să fii mințit.

Daca asta e NORMALITATEA, prefer să fiu NONCONFORMISTĂ!

V I D

Momentul acela în care ai impresia că totul merge de-a-ndoaselea, cu încetinitorul, iar tu eşti golit de tot ce reprezinţi: idei, gânduri, opinii, sentimente, emoţii... tot. Vid! Ai rămas doar formă. Un tipar (care poate nici nu-ţi plăcea foarte tare - mereu exista ceva de ajutat, fie parul, fie inaltimea, fie orice altceva)!

Un tipar ce încearcă să primească / reprimească consistenţă. Şi cauţi, te strădui, încerci, alergi ... nimic nu funcţionează. Tot ce ai fost a dispărut ca prin minune şi tot ce ştii este că TREBUIE SĂ UMPLI VIDUL!

În căutarea ta încerci orice, dar tu nu ştii că vidul acesta nu poate fi umplut cu ORICE sau de ORICINE. Probabil reuşim din când în când să găsim ceva ce ne dă un anumit sentiment de împlinire - sentiment ce nu durează. Te simţi fericit, dar în acelaşi timp nu poţi să ignori sentimentul în formă de vid dinlăuntrul tău. Încerci să-ţi explici logic, dar nu reuşeşti. De cele mai multe ori nu căutăm unde trebuie, cum trebuie, când trebuie... de cele mai multe ori suntem foarte aproape de adevăr, de cele mai multe ori ne simţim obosiţi şi înşelaţi în aşteptările noastre.

În cele mai multe cazuri însă renunţăm chiar înainte de a descoperi ... Ce să descoperim? Poate că piatra filosofală!

Limite

Poate unul dintre subiectele mele preferate! De ce? Nu cred că am un răspuns simplu la această întrebare, doar că LIMITELE pot vorbi multe şi în multe feluri.

Ce sunt de fapt limitele? Şi bineînţeles că nu fac referire la limitele fizice, frontiere sau altele de genu acesta, ci pur şi simplu la limite, ca şi concepte abstracte. Care este "locul" în care, odată ajunşi, ştim că am ajuns prea departe? Sau care este "momentul" în care ne dăm seama că am întrecut orice limită?

Ce poate avea limită? Sau ce nu poate avea limită? Sentimente, emoţii, deschideri, convorbiri ... secrete?!

Cum ştim că următorul pas pe care îl facem este dincolo de orice limită? Facem pasul? Dacă da, cu ce riscuri? Merită? Depinde de situaţie... Eu vreau să ştiu care e limita la a asculta de îndemnul inimii sau al minţii? În ce moment decidem că nu mai mergem pe linie raţională, ci ne lăsăm purtaţi de "pasiunea" dictată de inimă? Nu aveţi cum să nu ştiţi despre ce vorbesc pentru că ACEASTA este greşeala sau "greşeala" pe care suntem sortiţi să o facem fiecare. Dacă îmi spuneţi că nu vă lăsaţi conduşi de inimă, următoarea mea întrebare va fi: "Care a fost momentul în care v-aţi decis să nu mai ascultaţi? În ce situaţie aţi ascultat şi sfatul a fost extraordinar de prost, încât aţi luat decizia irevocabilă să fiţi raţional - infinit?"

De fapt, ce "vede" inima şi scapă privirii minţii? Care este detaliul? Culoarea?

Am nevoie de un răspuns, altfel sunt sortită să tot încalc limita ... sau poate să devin definitiv raţională!

Arkadia 3

Întuneric, mizerie, depravare...gunoaie. Locuitorii ţării frumoase nici nu-şi mai amintesc ce s-a întâmplat exact, cum au ajuns în situaţia aceasta: ROBI AI VICIILOR!

Ultima lor amintire este ziua în care au permis unui străin să pătrundă în ţară.
Străinul? Aparent inofensiv. Aparent neimportant. Dar sub pelerina de călător străluceau nişte ochi în care se citea viclenia, pe faţa lui - un zâmbet malefic, biruitor prevestitor de multe rele - profet al unei lumi schimbate.

Ce s-a întâmplat?

Era spre seară. Străjerii obosiţi aşteptau schimbul gărzii. Ei - oamenii cei mai obişnuiţi cu asalturile din exterior, credeau că nimic nu îi mai poate surprinde. Acesta a fost momentul când, la hotarul dinspre miazănoapte, ajunse enigmaticul călător.

Era prăfuit şi părea a veni de departe...părea a aduce veşti. Veşti doar pentru urechea împăratului. Dar i s-a făcut milă de ei, sărmanii, şi le-a împărtăşit secretul... Veşti despre un alt loc mai bun, mai frumos...care nici măcar nu avea nevoie să fie apărat. Un loc în care chiar şi ei - STRĂJERII - se puteau bucura de linişte deplină.

- Dar, shhhhhhh ... tăcere! Deschideţi doar poarta, căci împăratul trebuie să ştie.

INVIDIA a fost prima, dar în momentul în care străjerii au deschis poarta ... MINCIUNA, CORUPŢIA, URA, LENEA, MÂNDRIA, CRIMA ... au urmat şi alţii - pentru prima dată străjerii au fost înfrânţi. Fulgerător, fără drept la apel.

Azi, doar ne amintim de ARKADIA. Doar ştim că a existat cândva o ţară perfectă!

THE END???

Arkadia 2

Dar vai! ce nu ştiaţi era că această ţară era păzită bine, de nişte străjeri neobosiţi şi incoruptibili - în plus ţara era înconjurată de un zid înalt şi gros ... Şi totuşi într-o zi o umbra a apărut.

Era Invidia ...

Cum a apărut? De unde?

Pe cât de liniştită şi prosperă era ţara aceasta, pe atât de murdară şi coruptă era lumea din exterior. De multă vreme au încercat să dărâme zidurile, să corupă străjerii, să se infiltreze ... să pătrundă cumva în ţara cea frumoasă - dar nimic nu a funcţionat:

Au trimis Mândria - dar locuitorii, cuprinşi de un sentiment de demnitate, nu s-au lăsat înduplecaţi. A urmat Minciuna - dar nici ea nu a reuşit să pervertească natura sinceră a oamenilor de-acolo. Sinceritatea era prea mult înrădăcinată pentru a putea fi înlocuită. Ce să mai vorbim toate celelalte care au încercat să distrugă lumea perfectă: Crima, Tâlhăria, Corupţia, Răutatea, Lenea ... şi toate celelalte! Oamenii ştiau că tot ce aveau de făcut pentru a-şi păstra conştiinţa curată era să rămâne fideli setului lor de valori.

Atunci cum, prin ce mijloc a reuşit Invidia să pătrundă? (va fi continuat)